Menu Home

Sinodalitate și autocefalie în istoria BOR (XX))

Statutul BOR din 1948

  Constituţia din 1948 prevedea că, în noul stat, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii în condiţiile legii. Această expresie de drept a dat posibilitatea în 1948 cultelor protestante şi neoprotestante mai vechi să-şi refacă statutul aducând la zi situaţia juridică şi canonică, materială şi chiar jurisdicţională. Deci nu numai Biserica Ortodoxă Română a fost solicitată să aibă un statut nou, ci şi celelalte Biserici. Toate cultele şi-au întocmit statute şi au reuşit să funcţioneze, însă, din punctul de vedere legislativ, patriarhul Justinian Marina i-a întrecut pe toţi. Biserica Ortodoxă Română nemaiputând face uz de statutul din 1925, care legifera pentru Biserica mare, întregită, dar care acum nu mai era aceeaşi, era necesar ca noul statut să se acomodeze vremurilor şi situaţiei de fapt. 

  „O primă formă de statut a fost înaintată în octombrie 1948 la Ministerul Cultelor şi a fost returnată spre modificare şi completare. O a doua formă a statutului a fost din nou înaintată ministerului, care, de data aceasta, l-a trimis la Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Statutul din 1949 a beneficiat de foarte multe lucruri bune, dar are şi o insuficienţă, care se datorează nu Bisericii, ci politicii Statului. În partea de început, acest statut nu mai avea în vedere şi pe românii ortodocşi de peste hotare. Prin Constituţie, Biserica Ortodoxă Română era considerată coextensivă cu limitele teritoriale ale Republicii Populare Române. Regimul de atunci nu a dat voie să se mai extindă sau să mai întreţină legături cu diaspora. 

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut