Suntem captivi, fără niciun simţ critic, civilizaţiei vizualului artificial, considerând că imaginea exprimă adevărul.

Putem constata foarte uşor că trăim în era videocraţiei, când „cuvântul e detronat de imagine”.

Cu cât suntem astăzi invadaţi de mai multe imagini trecătoare, fugitive, cu atât sărăceşte conţinutul comunicării, al comuniunii dintre oameni. Totul devine imagine a materialului limitat și efemer, adică ne „informăm văzând”, fără să mai realizăm că „imaginile pot înşela mai mult decât cuvintele” şi că „pentru omul văzător (şi numai atât) nevăzutul nu există”.

De aceea, o imagine proprie, o fotografie a sinelui devine pentru mine un idol: o postez pe toate reţelele de socializare, aştept cu nerăbdare să fie cât mai distribuită şi mai apreciată, ceea ce coincide cu faptul de a mă afirma între ceilalți. Postez cât mai multe fotografii, deci exist. Important este să fiu văzut de către alţii, nu să fiu privit în mod personal de ochii celorlalţi. De aici începe să se nască idolatria: îmi place să fiu adulat, apreciat în funcţie de imaginile pe care vreau eu să le selectez și să le livrez în spaţiul public şi care s-ar putea să nu exprime de fapt cine sunt eu cu adevărat dincolo de imaginea exterioară.

Într-un asemenea context, Duminica Ortodoxiei, a comuniunii icoanelor sfinte, este mai mult decât actuală, deoarece icoana sfântă trimite spre o persoană sfântă veșnic vie. Doar prin prisma icoanei sfinte, imaginea sau civilizaţia vizualului se poate elibera de autosuficiență, narcisism și materialism opac. Deoarece adevăratul rost al icoanei nu este ca să o vedem, transformând-o într-un obiect de contemplație esteticã, ci să ne ajute ca să trăim în prezența lui Dumnezeu și a sfinților, noi dorim să fim văzuți, ascultați și iubiți de Dumnezeu cel veșnic şi de toți sfinții lui Dumnezeu, nu doar de oameni trecători și schimbători.

Pe de altă parte, când îl înțelegem pe omul de lângă noi ca fiind icoana sau chipul lui Dumnezeu, atunci nu ne mai permitem imaturitatea spirituală de a-l calomnia, de a-l dispreţui, de a-l înşela, de a-l discredita, de a-l judeca, ci îl iubim cu nădejdea vindecării lui sufleteşti, aşa cum Hristos ne-a iubit, în mod unic şi plenar, pe Cruce şi ne-a făcut părtaşi slavei Învierii Sale. Numai o asemenea perspectivă ne va ajuta să înţelegem că icoana „sfințește vremurile şi locurile; dintr-o locuinţă, ea face o biserică; din viaţa lăuntrică a unui credincios, o viaţă în permanentă stare de rugă, liturghie interiorizată şi neîntreruptă. (Pastorala Sfântului Sinod)

Categories: Articole