De nebiruit este la cele necuvântătoare dragostea dintre părinţi şi pui, pentru că Dumnezeu, Cel ce le-a creat, a înlocuit în ele lipsa raţiunii cu bogăţia simţirilor. De unde, între mii de oi, mielul, care sare din staul, cunoaşte culoarea şi glasul mamei, se grăbeşte spre ea şi caută izvoarele sale de lapte? Chiar dacă ar avea puţin lapte ugerele mamelor, mielul se mulţumeşte cu ele, lăsând la o parte mulţime de ugere îngreunate de lapte; iar mama îşi cunoaşte mielul ei între mii şi mii de miei. Un singur glas, aceeaşi culoare, mirosul la fel la toţi atât cât mirosul nostru îl poate percepe şi totuşi la oaie simţirea este mai pătrunzătoare decât perceperea noastră, iar datorită ei fiecare oaie îşi cunoaşte mielul. Căţelul nu are încă dinţi şi totuşi se apără cu gura de cei care îl supără. Viţelul nu are încă coarne şi ştie unde au să-i crească armele lui. 

Acestea sunt o dovadă că firea tuturor vieţuitoarelor n-a căpătat de la cineva învăţătură pentru cele ce le sunt de folos şi că nimic nu este în ele fără rânduială şi nehotărât, ci toate poartă urmele înţelepciunii Celui care le-a făcut, arătând în ele ca au fost aduse pe lume gata pregătite pentru paza mântuirii lor. (Sf. VASILE CEL MARE) 

Categories: Articole