Menu Home

Tranziția Tradiției

Apoi a zis Domnul către Moise: „Ia-ţi mirodenii: stacte, oniha, halvan mirositor şi tămâie curată, din toate aceeaşi măsură. Şi fă din ele, cu ajutorul meşteşugului făcătorilor de aromate, un amestec de tămâiat, cu adaos de sare, curat şi sfânt. Pisează-l mărunt şi-l pune înaintea chivotului legii, în cortul adunării, unde am să Mă arăt ţie. Aceasta va fi pentru voi sfinţenie mare.Tămâie, alcătuită în felul acesta, să nu vă faceţi pentru voi: sfinţenie să vă fie ea pentru Domnul. (Ieșirea 30, 34- 37)

Dezvoltarea structurilor cultice, ierarhice şi etice ale creştinismului a condus la creştinarea multor elemente specifice ale iudaismului. Deşi o mare parte din această dezvoltare nu aparţine în mod direct istoriei evoluţiei doctrinei, ea este totuşi importantă datorită acestei „reiudaizări” a creştinismului. Iustin preciza că una dintre deosebirile dintre vechiul şi noul legământ era aceea că preoţia a fost înlocuită, iar noi [Biserica în ansamblu] suntem adevărata spiţă arhierească a lui Dumnezeu”. Chiar şi în Noul Testament conceptul de „preot” se referea fie la leviții Vechiului Testament, care erau acum depăşiţi, fie la Hristos sau la întreaga Biserică – dar nu la clerul hirotonit al Bisericii. Cu toate acestea, Clement- fiind de altfel primul care a folosit termenul „laic”- vorbea deja de „preoţi” şi de „arhierei”. În mod semnificativ raporta aceşti termeni la preoţia levitică; o paralelă asemănătoare a apărut în Didahia şi la Hipolit. În viziunea lui Tertulian, episcopul era deja „arhiereu”, iar ucenicului său, Ciprian, i se părea absolut normal să vorbească de o „preoţie” creştină. Şi astfel, pe vremea când Ioan Hrisostomul scria tratatul „Despre preoţie”, devenise deja o practică acceptată referirea la Aaron sau Ilie ca la exemple şi avertismente pentru preoţia Bisericii creştine. Hrisostomul pomenea şi faptul că „Domnul a fost jertfit şi pus pe altar, iar preotul a stat şi s-a rugat deasupra jertfei”, concentrând limbajul sacrificial al Euharistiei. Prin urmare și apostolii erau prezentați ca preoți. Însă această reiudaizare nu reflectă o reapropiere între teologia iudaică şi cea creştină; dimpotrivă, demonstrează cât de independentă devenise doctrina creştină faţă de originile ei iudaice şi cât de îndreptăţită se considera să revendice termeni şi concepte aparţinând tradiţiei mozaice, pe care nu cu mult timp în urmă le desconsidera. Acum că teologii creştini nu mai erau obligaţi să poarte un dialog serios cu iudaismul, se simţeau liberi să formuleze principiile universale ale creştinismului într-o manieră proprie. Prin urmare, Biserica a devenit moștenitoarea făgăduinţelor. „Aşa cum Hristos este Israel şi Iacov, tot astfel şi noi, care am fost smulşi din măruntaiele lui Hristos, suntem adevăratul neam al lui Israel”, „al treilea Israel” de care se vorbeşte Isaia. Tot aşa şi Biserica era acum „Sinagoga lui Dumnezeu” , „cei care credeau în Hristos devenind un singur suflet, o singură Sinagogă şi o singură Biserică”. Nu vechiul Israel, ci Biserica avea dreptul să-l numească părinte pe Avraam, să se poarte ca „popor ales” şi să aştepte moştenirea pământului făgăduinţei. Nici un titlu atribuit Bisericii creştine primare nu este mai cuprinzător decât termenul „poporul lui Dumnezeu”, care avusese iniţial sensul de „noul Israel”, dar treptat şi-a pierdut această conotaţie, întrucât dreptul revendicat de creştini de a fi singurul şi adevăratul popor al lui Dumnezeu nu mai trebuia confirmat. 

Această preluare a Scripturilor ebraice şi a moştenirii lui Israel a ajutat creştinismul să supravieţuiască distrugerii Ierusalimului şi să susţină că, o dată cu venirea lui Hristos, Ierusalimul şi-a împlinit menirea pe care o avea în planul divin şi putea fi părăsit. În acelaşi timp, a permis creştinismului să-şi afirme afinitatea faţă de tradiţia neiudaică, la fel ca şi faţă de cea iudaică, şi să formuleze doctrine precum cea despre Treime, în temeiul unei sinteze mult mai ample decât cea oferită de monoteismul iudaic. (J. Pelikan)

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut