Menu Home

„Sunt de lege creştină”- glasul străbunilor

 „Nicolae Iorga analizează cu grijă urmele destul de greu de găsit ale creştinizării românilor în Dacia. Creştini erau, dovadă soldaţii romani martiri din Dobrogea. Cruci prin cimitire, câteva inscripţii neclare; era clar că populaţia nu afişa la început un crez persecutat. Dar, la patru decenii după retragerea administraţiei romane, imperiul adoptă creştinismul şi un român putea să spună la nord sau la sud de Dunăre „Sunt de lege creştină”, în cuvintele lui latineşti. 
Puţinătatea monumentelor la începuturi este suplinită de bogăţia de dovezi a limbii. 
Cuvintele latine religioase datează şi limba şi religia daco-romanilor, legându-le de chiar apariţia lor. Acest nou personaj al istoriei crede în Dumnezeu, se roagă Domnului Cristos, nu e păgân, deşi ştie ce leagă şi dezleagă strigoii, merge la biserică, se roagă, îngenunchează, îl ascultă pe preot, se cuminecă şi mărturiseşte, are mustrare de cuget, e iertat de păcate, sărbătoreşte paştele, învierea, înălţarea, îi plac cântăreţii, îngerii, se botează, colindă şi aşa trec zilele, săptămânile, anii, până la moarte şi cimitir, în cuvinte latineşti. 
Împreună cu limba şi cultura, religia constituie trinomul unităţii poporului român. Dar, în timp ce limba şi cultura sunt în cel mai mare grad specifice, religia îl leagă de toată creştinătatea şi, mai vârtos, de cea estică, ortodoxă, în sfera bizantină. 
Proximitatea Constantinopolului e o realitate geografică, iar religia este aceeaşi cu cea a popoarelor de la sud de Dunăre. Este un spaţiu slavo-grecesc care, mai aproape fiind de surse şi de Patriarhia ortodoxă, a dominat instituţional Biserica Ortodoxă Românească.” (Mircea Malița)

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut