Într-o cetate oarecare, un călugăr mergea la o slujbă. Iar, când trecea el pe la un anumit loc, l-a strigat o femeie desfrânată, zicând: „Mântuieşte-mă pe mine, părinte, precum Hristos pe desfrânata.” Iar el, de ruşinea omenească neîngrijindu-se nicidecum, i-a zis ei: „Vino în urma mea.” Şi, luând-o de mână, a ieşit prin poporul din cetate, în vederea tuturor. Deci, s-a făcut vorba în cetate, că un călugăr a luat ca femeie pe Porfiria, că aşa era numele ei. Şi, ducându-se ei, ca să o lase pe aceasta la o mânăstire, a aflat femeia un prunc aruncat lângă biserică şi l-a luat, ca să-l hrănească. Iar, după un an, a mers cineva în acel loc, unde era desfrânata şi, văzând-o pe ea că avea pruncul, i-a zis ei: „Bună călugăriţă, ai născut călugăraş.” Apoi, ducându-se la Tir, că de acolo o luase pe ea călugărul, oamenii care o cunoşteau au spus că femeia Porfiria a născut de la bătrânul acela, că au văzut pruncul cu ochii lor şi-i semăna lui. Iar, când a cunoscut călugărul, de la Dumnezeu despre moartea sa, a zis călugăriţei Pelaghia, că aşa o numise pe ea, când se călugărise: „Să mergem la Tir, că eu acolo am o trebuinţă şi aş vrea să mergi cu mine.” Şi ea, neputând să-l lase singur, a mers pe urma lui, luând şi pe prunc cu dânşii, fiindcă acum, era de şapte ani. Iar, când s-a îmbolnăvit călugărul de moarte, au ieşit, la cercetarea lui, din cetate, o sută de oameni. Iar el le-a zis: „Aduceţi-mi foc.” Şi după ce i-au adus cădelniţa, luând cărbuni aprinşi, stareţul i-a turnat în haina sa şi a zis: „În ştiinţă să vă fie vouă, fraţilor, că, precum Dumnezeu a păzit rugul cel nears de foc şi precum şi de haina mea nu s-au atins cărbunii aceştia, aşa şi eu n-am cunoscut păcat cu vreo femeie, de când m-am născut”. Şi toţi, minunându-se că nu s-a ars haina sa de foc, au proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce are robi ascunşi, ca acest călugăr. Cât despre maica Pelaghia, care a fost oarecând desfrânată, mulţi pentru dânsa, lepădându-se de lume şi ducându-se la mânăstiri, s-au călugărit. Iar această istorisire s-a spus vouă, o fiilor, ca să nu fiţi gata spre osândire şi hulire a păcatelor altora. Că, de multe ori, am văzut pe desfrânaţi greşind, dar pocăindu-se, nu i-am mai văzut. Sau, am văzut pe cineva furând, iar suspinele şi lacrimile pe care le aduce Domnului, noi nu le ştim şi nu ştim nici dacă au fost primite de Dumnezeu, în taină, pocăinţa şi mărturisirea acestuia.