Cu siguranţă, tămâierea de la slujba Utreniei, este legată de supraviețuirea practicii iudaice, care prevedea aducerea de tămâie la fiecare slujbă de dimineată la jertfelnicul tămâierii, care se găsea în „Sfânta” templului din Ierusalim -şi a Cortului Mărturiei -înaintea catapetesmei, care le separa de „Sfânta Sfintelor” (vezi lee… 30, 5-10). 

Această practică iudaică s-a pus de către creștini în legătură cu Apoc. 8, 3-4, unde se vorbeşte despre tămâierile şi rugăciunile sfinţilor („Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Și fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor”). O practică asemănătoare de jertfă de tămâie în timpul Utreniei avem şi in celelalte tipuri liturgice, romanic, ambrozian, siriac şi copt. 

Nu este uşor să răspundă cineva cu deplină siguranţă despre ce conexiuni au dus la legarea tămâierii de canoane, şi în special de peasna a 9-a, a Născătoarei de Dumnezeu. Pasajul de mai sus din Apocalipsă poate că ne dă o cheie. Canonul este o parte a Utreniei în care, prin excelenţă, este lăudat sfântul sau sfintii a căror pomenire se săvârşeşte în ziua respectivă. Dacă într-adevăr acesta este motivul unirii tămâierii cu canonul atunci se poate explica şi preferatea celei de-a 9-a cântări, datorită cinstirii deosebite faţă de Maica Domnului. Poate că au contribuit şi raţiuni practice, adică faptul că, în comparaţie cu celelalte pesne, cântarea celei de-a noua dura mai mult, de vreme ce mai întâi se cânta Oda biblică a Născătoarei de Dumnezeu cu irmosul-refren „Ceea ce eşti mai cinstită…” cu troparele pesnei  9-a din canon.

Mai multe lămuriri asupra tămâierilor în I. Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol 5, Editura Bizantină, 2010