Arta catacombelor exprimă înainte de orice învăţătura Bisericii şi corespunde textelor sfinte. Scopul ei nu este acela de a reflecta viaţa cotidiană, ci de a o lumina cu un sens nou, aducând problemelor ei răspunsul Evangheliei. Nicăieri în catacombe nu găsim vreo urmă de imagine cu caracter documentar, anecdotic sau psihologic. Aşa de pildă, în arta cultică nu întâlnim nici un indiciu despre frecventele persecuţii şi numeroşii martiri din acea epocă. Cu toate acestea, artiştii creştini care trăiau pe vremea lui Nero sau Diocleţian vor fi văzut, cu siguranţă, scenele atroce din amfiteatre -episoade care constituiau un motiv de glorie şi de consolare pentru toţi fraţii. Aşa încât ne-am fi putut aştepta să vedem în catacombe evocarea acelor zile în care lupta creştinilor împotriva zeilor păgâni şi a idolilor atingea paroxismul. Or, în catacombe nu întâlnim nici măcar o singură scenă de martiriu. Lucru valabil şi pentru povestirilc marilor sfinţi ai epocii. De pildă, Sfântul Pavel învaţă, denunţă greşelile şi viciile, dar nu aminteşte decât în treacăt -fără nici o aluzie la starea sa de spirit și fără vreodescriere – torturile pe care le-a suferit (II Cor. 11, 23-27). Deci nu e de mirare că și în artă nu întâlnim aşa ceva. Cu mult mai târziu -abia atunci când persecuţiile au încetat şi când supliciile creştinilor au început să aparţină istoriei – au apărut sporadic unele reprezentări. 

 Și totuși această artă nu era ruptă de viaţa concretă a creștinilor. Esenţialul acestui răspuns este starea de rugăciune pe care această artă o comunică privitorului. Din faţă sau „în racourci“, personajele ei adoptă cel mai adesea o postură orantă, adică fac gestul antic al rugăciunii foarte răspândit în primele veacuri creştine şi având valoarea unui simbol. Vedem astfel în catacombele romane o mulţime de orante care personifică rugăciunea sau Biserica aflată în rugăciune. Această stare de rugăciune devine leit-motivul diferitelor situaţii îndeobşte dramatice, precum sacrificiul lui Avraam sau Daniel în groapa cu lei. Este reprezentată nu atât clipa însăşi a sacrificiului partea dramatică cât starea lăuntrică, spirituală a personajelor: rugăciunea. Crestinul, care trebuia să fie oricând gata să-şi mărturisească credinţa în chinuri, avea astfel înaintea ochilor atitudinea interioară pe care trebuia să o adopte în toate împrejurările. Se înfăţişa aşadar ceea ce putea instrui, fortifica şi linişti, nu ceea ce ar fi riscat să fie respingător sau înfricoşător. Imaginile acestea transmiteau de asemenea învăţătura despre mântuire. Isaac cel jertfit era salvat precum Noe şi Daniel, acest fapt prefigurând mântuirea tuturor.

 

Mai multe considerații de folos în Leonid Uspenski, Teologia icoanei, Anastasia, 1994