Icoana, linia care dă contur vedeniei

Când Hristos l-a vindecat pe orbul din nastere, acela a văzut mai întâi oamenii ca pe nişte copaci umblând; este o primă formă de arătare cerească. Noi însă nu vedem îngerii zburând, nici precum copacii umblători, nici precum umbra unei păsări îndepărtate, care a nimerit între noi şi soare, deşi cei mai sensibili simt uneori puternica zbatere a aripilor de îngeri, dar aceste zbateri o simt doar ca o boare delicată. Icoana este şi nu este o vedenie (arătare) cerească; ea este de fapt linia care dă contur vedeniei. Vedenia nu este icoană; ea constituie o realitate în sine; dar icoana ale cărei contururi se suprapun pe o imagine spirituală, devine, în constiinta noastră, însăşi acea imagine, în timp ce în afara ei, prin ea însăşi şi la modul abstract, nu este imagine şi nici icoană, ci o simplă scândură. În acelaşi mod, fereastra este fereastră, în măsura în care în spatele ei se întinde o zonă de lumină; atunci fereastra propriu-zisă, care ne dă lumină, nu este ceva ce „aduce“ a lumină, nu se leagă de nişte asociaţii subiective, de nişte reprezentări concepute subiectiv asupra luminii, ci este lumina însăşi în identitatea sa ontologică, acea lumină indivizibilă şi inseparabilă de soare, care luminează în spaţiul exterior. Dar ea singură, de la sine, în afara funcţiei sale, deci fără nici o legătură cu lumina, fără nici o întrebuinţare, fereastra nu este fereastră, ci un lucru mort. Independent de lumină, nu-i decât lemn şi sticlă.


Mai multe informații la P. Florenski, Iconostasul, Editura Anastasia, 1994.
0%
încărcat
Se încarcă
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...