Dragii mei, zilele care s-au scurs între Învierea Domnului și Înălțarea Sa nu au trecut în mod inutil, ci în ele au fost confirmate mari taine şi au fost descoperite mari adevăruri. 

  A fost eliminată teama de o moarte crudă și a fost vestită nu numai nemurirea sufletului, ci și cea a trupului. În timpul acelor zile, în virtutea suflului divin, a fost revărsat asupra tuturor apostolilor Duhul Sfânt, iar Sfântului Petru, apostolul, după răspunsul cu dragoste la dragostea Domnului, și reprimirea în apostolie,  îi este încredinţată grija turmei Domnului. 

  În aceste zile, Domnul se alătură, ca un al treilea, celor doi ucenici de-a lungul drumului și, pentru a risipi din noi orice umbră de incertitudine, dojenește slaba credinţă a celor doi înspăimântați şi înfricoșaţi. Acele inimi luminate de El se înflăcărează de credință și, în timp ce înainte erau reci, devin arzătoare, pe măsură ce Domnul le explică Scripturile. Atunci când El frânge pâinea, se deschide și privirea celor care stăteau cu El la masă. Dar cu cât mai fericit se deschid ochii celor doi ucenici în fața glorificării propriei naturi, manifestată în Hristos, decât ochii primilor părinți în faţa ruşinii propriului păcat! 

  De aceea, dragii mei, în perioada întregului timp trecut între Învierea Domnului și Înălţarea Sa, providența divină acest lucru l-a avut ca țintă, acest lucru l-a comunicat, acest lucru a voit să-l insinueze în ochii şi în inimile ucenicilor săi: că Domnul Iisus Hristos a înviat cu adevărat, aşa cum se născuse în mod real, a pătimit în mod real și a murit în mod real. 

  De aceea, sfinţii apostoli și toți ucenicii care tremuraseră din cauza tragediei crucii și erau îndoielnici în a crede în înviere au fost așa de întăriți de aspectul evident al adevărului, încât, în momentul în care Domnul se înălța în înaltul cerurilor, nu numai că nu au fost deloc trişti, ci chiar au fost plini de mare bucurie. 

   Și cu adevărat aveau un motiv mare și inefabil să se bucure. Într-adevăr, împreună cu acea mulţime norocoasă, ei contemplau natura umană în timp ce se înălța la o demnitate superioară demnităţii creaturilor cereşti. Ea depășea ierarhiile îngerești, pentru a fi înălţată deasupra sublimității arhanghelilor, fără a întâlni, la nici un nivel oricât de înalt, o limită pentru înălţarea sa. În sfârșit, chemată să ia loc lângă Tatăl cel veşnic, a fost asociată cu El la tronul slavei, în timp ce era unită cu natura Să în persoana Fiului. (Sfântul Leon cel Mare)

Categories: Articole