Menu Home

Rolul Mitropoliei Ardealului în organizarea statutară a Patriarhiei Române

 La 4 februarie 1925 Sfântul Sinod a proclamat Biserica Ortodoxă Română ca Patriarhie, fiind recunoscută ca atare prin legea votată de Senatul ţării la 12 Februarie 1925, de către Cameră la 17 Februarie 1925 şi apoi promulgată de Regele Ferdinand I la 25 Februarie 1925. Recunoaşterea Bisericii Ortodoxe Române ca Patriarhie de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a fost făcută la 30 Iulie 1925 prin Tomosul semnat de către Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea. Apoi la 1 Noiembrie 1925, Miron Cristea a fost înscăunat şi investit ca primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
   De la 1918 şi până la 1925, deci de la Marea Unire până la înființarea Patriarhiei, Biserica din Transilvania a luptat mult ca şi în Regatul României să-şi păstreze autonomia. Biserica din Transilvania, după aprobarea Statutului şagunian, s-a constituit ca Biserică autonomă, independentă de Mitropolia de Carlovitz, de Mitropolia din Bucovina, de Bisericile din Moldova şi Ţara Românească sau de Patriarhia Ecumenică, iar înţelegerea acestui fapt era condiţionată de înţelegerea primului articol din Statutul lui Şaguna, articol care statuează că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania este autonomă. Chiar dacă Bisericile din Bucovina şi Basarabia s-au alipit la ţara-mamă, Biserica Română din Transilvania dorea să rămână în continuare independentă, autonomă. 
     Această precauţie din partea Bisericii din Ardeal a durat aproape şapte ani.
    Temerea cea mai mare a ardelenilor era că Unirea nu se va ţine şi că se va ajunge din nou sub dominaţie străină. Deci nu se poate vorbi de o dorinţă de independenţă generată de egoism din partea mitropolitului ardelean, ci s-a recurs la aşa-zisa „rezistenţă“, din motive strict de conservare a libertăţii religioase. De altfel, având în vedere momentele nefericite provocate românilor din Ardeal de militanţii Reformei şi ai Uniaţiei, aceste temeri erau fireşti şi bine întemeiate. Aşadar, Biserica Română din Transilvania a fost de acord să se unească prin statut cu Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei şi Bucovinei, doar cu condiţia ca acestea să adopte Statutul şagunian. Statutul Bisericii Ortodoxe Române, devenită Patriarhie în 1925, este, în cea mai mare parte, Statutul şagunian adaptat pentru Biserica  reîntregită.  
  În fruntea întregii Biserici Ortodoxe Române se afla Sfântul Sinod, „cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale și canonice și for suprem pentru chestiunile bisericești de orice natură”, format din patriarh ca președinte și din toți mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari în funcție. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcționa Congresul Național Bisericesc, format din șase reprezentanți ai fiecărei eparhii (2 preoți și 4 mireni), aleși pe 6 ani, și care se întrunea odată la 3 ani, cu atribuții administrative, culturale și economice. Organul executiv al Sfântului Sinod și al Congresului Național Bisericesc era Consiliul Central Bisericesc, format din 15 membri, câte 3 din fiecare Mitropolie (1 cleric și 2 mireni). 
  Unitățile administrative ale Bisericii erau conduse de adunări mixte (comitetul și consiliul parohial- art 37-58 din Statut ; adunarea și consiliul protopopesc- art 59-78 din Statut , adunarea și consiliul eparhial)- în care se respecta cu strictețe procentajul șagunian 1/3 clerici și 2/3 mireni. Participarea largă a mirenilor în conducerea treburilor bisericești inspirată ad literam din Statutul Organic al lui Andrei Șaguna a fost deturnată între timp fie prin alegerea în aceste organe a politicienilor de profesie, care nu aveau nicio legătură cu Biserica, fie prin acuzarea, de către unii clerici din Regat, a respectivei orânduieli, de laicizare și protestantism, cerându-se reducerea sau înlăturarea elementului laic de la conducerea vieții Bisericii.
  

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut