Copacul

Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină

A bolților destinse deasupra lui, ar vrea Să sfarme zenitul, și, -nnebunit, să bea,Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Nici valurile nopții, nici umeda perdea De nouri nu-i gonește imagina senină;De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea… Dar când augusta toamnă din nou îl înfășoară În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iara Sub casca lui de frunze un rod îmbelșugat,

Atunci, intrînd în simpla, obșteasca armonie Cu tot ce-l limitează și-l leaga împăcat, În toamna lui, copacul se-nclină către glie.

Ion Barbu
0%
încărcat
Se încarcă
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...