Trebuie știut că suferinţa agravează simţămintele de neajutorare. Nu este uşor să fii bolnav, mai ales dacă suferința pare gravă sau dacă trecerea din stare de „sănătate” în cea de „suferință” este bruscă, neașteptată.
Aflați în stare de suferință, scoși din zona lor de confort, oamenii trăiesc câteva probleme de natură psihică
Lipsa controlului. Boala o experienţă ameninţătoare; sub imperiul suferinţei, pacientul
îşi pierde forţa fizică, vigoarea intelectuală, devine dependent psihologic, social, economic,
trebuie să se supună unor intervenţii diagnostice şi terapeutice, este depersonalizat şi expus într-un mediu străin, aproape public, în spital.
Toate acestea au darul să zdruncine prejudecata că organismele noastre sunt indestructibile şi că putem controla lumea; că suntem stăpâni pe situaţie şi pe propriul destin.
Schimbarea opticii. Oamenii aflaţi în suferinţă sunt siliţi să-şi schimbe optica; pacienţii trebuie să se supună prescripţiilor medicale, să adopte schimbări în stilul de viaţă.
Trebuie să se supună pasiv unor proceduri, să respecte programul personal impus în condiţii
de spitalizare: ora de culcare, de trezire, ce şi când au voie să mănânce etc. Nevoi elementare
sunt coordonate şi depind de artificii tehnice, cum ar fi sonde, perfuzii, şi toate acestea necesită un efort de acceptare şi adaptare.”
Supunerea față de străini. Internat fiind, bolnavul este supus unor investigaţii efectuate de
tehnicieni străini: investigaţiile sunt impersonale, relaţia interumană este minimă; aceste aspecte pot fi copleşitoare, ameninţătoare şi jenante. Bolnavul este fie redus la boala sa, privită ca o entitate în sine, concretă sau abstractă, el devenind astfel un caz printre multe altele de acelaşi fel, fie, mai grav, redus la o sumă de rezultate ale analizelor, care-i stabilesc starea cu ajutorul statisticii.
Teama de a nu pierde dragostea, aprobarea şi apropierea de cei iubiţi. Boala ne separă de prieteni, de tabieturi. În timpul spitalizării, pacientul este izolat; activităţile,
obiectele şi fiinţele apropiate sunt ţinute la distanţă; vizitele sunt temporare şi de scurtă durată. Pacientul dependent de alţii se teme ca nu cumva să piardă dragostea şi respectul lor.
Unii nu doresc să fie văzuţi în starea umilitoare de boală şi suferinţă.
Vinovăţie, teama, depresie. Suferinţa, boala, accidentele îi determină să se întrebe dacă nu cumva această stare este rezultatul unei pedepse sau al unei judecăţi pentru păcatele sau greşelile lor. Pacienţii se întreabă de ce sunt copleşiţi de simţăminte de vinovăţie, mai ales când boala este incurabilă. Teama de durere sau complicaţii, confuzia legată de prognostic şi recuperare, stresul şi nesiguranţa asupra viitorului, îngrijorările privind actul medical, operaţii, alte intervenţii, evoluţia bolii sau efectele secundare ale unor medicamente,
toate acestea îl copleşesc pe suferind. Efectele secundare ale medicaţiei determină schimbări
în starea de vigilenţă sau afectivă. Există diferenţe semnificative ale modului în care oamenii
reacţionează faţă de suferinţă. Unii sunt anxioşi, deprimaţi, se autocondamnă, sunt jenaţi, se simt frustraţi sau neajutoraţi. Alţii devin cusurgii, mânioşi, în special faţă de personalul medical.
Reacţie defensivă şi negare. Deoarece boala nu este binevenită, apare tendinţa de a nega seriozitatea şi prezenţa sa. Lucrul acesta poate avea loc chiar şi atunci când boala este incurabilă sau terminală. Cel puţin iniţial, este adoptată atitudinea de surprindere: „Acest lucru nu mi se poate întâmpla mie. Sunt sigur că diagnosticul este eronat. Cu siguranţă că Dumnezeu mă va vindeca.”
În cazul epidemiilor, transformările psihice: angoasă, anxietate, depresia, ce ating uneori paroxismul, sunt foarte precis sesizate în Rugăciunea
Sfântului Filotei la moartea cea năprazică de boli molipsitoare:
„Noi cei vii şi văzuţi nu ne mai
credem a fi vii, de frica acestei bătăi înfricoşate, nu ne mai încredem nici în noi înşine, fiecare bănuind că are în sine semnul şi rana morţii, şi înainte de moarte, de frica morţii cumplit murim.”
Spăimântatu-ne-am deci, Iubitorule de oameni, Stăpâne, de această mare şi nesuferită restrişte şi bătaie; şi puţin de nu ne-am ieşit din fire, că ne-a cuprins pe noi nepriceperea şi nedumerirea; şi a venit asupră-ne frică şi cutremur, ne-a acoperit umbra morţii, ne-am uimit şi deznădăjduit cu totul. Că nu ne mai credem a fi între cei vii, nici nu suntem în liniştea minţii, ci fiecare închipuindu-şi a avea în sine rana şi adesea pipăindu-şi membrele, în tot ceasul se înspăimântă, chiar de s-ar pune vreun ţânţar, ori l-ar muşca vreo vietate, i se pare de frică că a sosit pieirea, şi înainte de moarte ni se pare că murim. Pentru care toți ne şi învârtim ca nişte morți.” (Evhologhionul bogat, 1920)
Antidotul duhovnicesc al stărilor psihice descrise mai sus, care sunt vădite în aceste zile de grea încercare, când crucea suferinţei din cauza pandemiei este prezentă în aproape toată lumea „noi trebuie să ne întărim în credinţă, să biruim frica prin credinţă şi să întărim credinţa prin rugăciune şi prin fapte bune”.„Numai iubind pe Dumnezeu mai mult în rugăciune şi pe semenii noştri prin fapte bune biruim frica şi să transformăm teama în curaj şi speranţă”. (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
Categories: Articole