Menu Home

„Ce voiu să zic de nesimţirea cea mare a oamenilor acestui veac?“- o predică a Sf Antim Ivireanul

  Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, polițiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi să află în nevoe. Vânturile céle mari ce umflă marea sunt nevoile céle ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele să întâmplă în toate zilele.
Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sunt întâmplările céle de multe féliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările céle gréle şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea.
Dară ce mai cerc eu din istoriile Scripturii şi din pildele ei să învăţ în ce chip să fugim din întâmplările şi nevoile ce ne vin? Însuş Dumnezeu ne învaţă, prin rostul lui David, la Psalm 49 (zicând): „Şi mă chiamă pre mine în zioa necazului tău şi te voiu scoate şi mă vei proslăvi“. Şi la Psalm 90: „Striga-va cătră mine şi voiu asculta pre el. Cu dânsul sunt în necaz, scoate-voiu pre dânsul“. Şi iarăş prin rostul prorocului Isaiei, la 41 de capete zice: „Şi să vor bucura lipsiţii, pentru că vor cére şi eu voiu asculta, Dumnezeul lui Israil şi nu voi părăsi pre ei.“ Şi, pentru ca să ne încredinţăm mai mult cum că făgăduiala lui iaste nemincinoasă, adaoge la 11 capete ale lui Marco: Toate câte veţi cére rugându-vă, să crédeţ că veţ lua şi vor fi voao. Şi de pe aceasta putem cunoaşte cum că nu iaste alt lucru mai de folos şi mai cuviincios decât a ne ruga, împreună cu toţii, să cérem de la Dumnezeu ajutoriu şi să alergăm la milostivirea lui.
Dumnezeu iaste tată de obşte al tuturor. Pre toţ ne iubeşte ca pre nişte adevăraţi fii ai lui şi nu poate răbda milostivirea lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloşii şi în nevoi, ce numai aşteaptă rugăciunea noastră; ia aminte să auză glasurile noastre; stă pururea cu urechile deşchise, pentru ca să ne asculte, îndată ce vom chiema numele lui cel sfânt.
Dară ce voiu să zic de nesimţirea cea mare a oamenilor acestui veac? Toţi pătimesc, toţi sunt în scârbe, toţi suspină supt jugul cel greu al nevoei. Dară iaste cineva să zică, împreună cu David: „Cătră Domnul, când m-am necăjit am strigat?“ Sau zice cineva, vreodată, lui Dumnezeu, întru supărările lui: „Miluiaşte-mă, Doamne, şi mă ascultă?“
Noi pohtim să ne ajute Dumnezeu şi să ne facă milă făr de a-L ruga.
Dară cine iaste împăratul acela, sau cine iaste stăpânitoriul acela, carele să împarţă milă norodului său, sau să uşuréze pre supuşii lui de dările céle gréle, făr de a-l ruga şi făr de a-i dovédi nevoia lor? Sau, să zic mai bine, carele iaste tatăl acela ce dă pâine feciorilor lui, făr de a-i cére? Nu poate răbda Dumnezeu nici cu un mijloc pre acei ce sunt lipsiţi, ticăloşi, nenorociţi şi apoi să înalţă şi stau îngânfaţi întru ale sale şi nu vor să se arate cum că au trebuinţă.
Şi cine socotiţi să fie aceştea? Noi suntem, cu toţii, carii pătimim atâta scârbe nesuferite şi stăm în cumpănă să perim de nevoi, de nenorociri şi cu toate acéstia nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu, nu ne plecăm cerbicea de trufiia cea multă ce avem, nu alergăm cu suspinuri şi cu lacrămi să cérem ajutoriu de la Dumnezeu.

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut