Sfânta Scriptură spune două lucruri aparent contradictorii.

1. Domnul „nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-l pară rău” (1Regi 15.29; Num. 23.19). „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb“ (Mal. 3.6). „Lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută“ (Rom. 11.29), El este „… Tatăl luminilor; în Care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare “ (lac. 1.17). El este imuabil în perfecţiunile Sale, infailibil în înţelepciunea Sa, sfânt în toate faptele Sale. El nu are nici un motiv să Se pocăiască asemenea nouă, oamenilor. Totuși în paginile Scripturii pot fi întâlnite expresii care aparent induc ideea că Dumnezeu este schimbător, că-și poate schimba atitudinea față de lume:

2. „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit în inima Lui“ (Facerea 6.6). „Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea sa-l facă poporului Său“ (Ieșirea 32.14). „Îmi pare rău că am pus pe Saul Împărat“ ( 1 Regi 15.10- 29)?

Explicaţia este că Sf. Scriptură foloseşte un limbaj omenesc pentru a pune, la îndemâna noastră, nişte realităţi spirituale. Într-adevăr, Dumnezeu creează impresia că „Se pocăieşte”, că Îşi schimbă orientarea, atunci când pur şi simplu Îşi adaptează împlinirea planului Său la reacţiile schimbătoare ale omului. Dacă omul abandonează răul, Dumnezeu renunţă să-l pedepsească; dacă păcătosul se împietreşte şi refuză să se supună, Domnul Îşi retrage binecuvântarea pe care intenţiona să i-o acorde (ler. 18.8, 10). Însă, în realitate, caracterul Lui, dragostea Sa, dreptatea Sa, planul Său final, au rămas aceleaşi. (Dicționar biblic, vol 3)

Categories: Articole