Mirându-mă eu, zice Sfântul Ioan Scărarul, când petreceam într-o mânăstire de obște, de credința, de răbdarea și de neclintita stăruință a unora din cei de curând veniți, cu toate cercetările și ocările, uneori și prigonirile, care se făceau, nu numai de cel mai mare, ci, și, de cei foarte de jos și de pe urmă, am întrebat, pentru folosul și zidirea mea, pe un oarecare din frați, cu numele Avachir, care era de cincisprezece ani în mânăstire, pe care îl vedeam că este nedreptățit, aproape de toți, întrucât, acest frate era, din fire, prea puțin slobod cu limba. Și am zis către dânsul: „Frate Avachir, pentru ce te văd eu pe tine în fiecare zi gonit de la masă și de multe ori dormind nemâncat?”

Și a zis către mine: „Crede-mi mie, părinte, că părinții mei mă ispitesc să vadă de sunt bun de monah; că, nu întru adevăr fac ei astea. Iar eu, cunoscând scopul starețului și al celorlalți, rabd toate fără greutate. Și, iată, acum sunt cincisprezece ani, de când socotesc aceasta, că și ei, la intrarea mea aici, mi-au zis mie, că și la treizeci de ani, ispitesc pe cei ce se leapădă de lume. Și aceasta, cu dreptate este, părinte Ioan, că, fără de cercare, aurul nu se lămurește.” Deci, după întoarcerea mea la mânăstire, viteazul acesta Avachir, după doi ani, s-a dus către Domnul, zicând aceasta părinților, când era să se săvârșească: „Mulțumesc, mulțumesc Domnului și vouă, pentru că, ispitit fiind de voi, spre mântuirea mea, am rămas neispitit de draci, iată, de șaptesprezece ani.” Drept aceea, Păstorul cel drept Judecător, a poruncit ca Avachir să fie pus după vrednicie, ca un Mărturisitor, împreună cu Sfinții.

Categories: Articole