Moartea este o nouă naştere

Când un copil se află în pântecele mamei sale, îi este bine. El nu cunoaşte alt univers. Bineînţeles, el nu ştie prea bine de ce îi cresc nişte ochi, braţe, picioare inutile…

Şi vine ziua în care e tras cu brutalitate din locul care pentru el era lumea lui. Noi o numim naştere. Dar pentru el înseamnă moarte. Şi urlă de frică. Curând descoperă că este în continuare viu. Adaptat în mod minunat noii lumi în care se găseşte. Ochii săi, braţele sale, picioarele inutile. . . iată că înţelege acum: toate acestea îl pregăteau în mod irezistibil pentru noua sa viaţă. Şi, în sfârşit, o priveşte cu proprii săi ochi pe mama sa, care nu-l părăsise niciodată, dar al cărei chip îl descoperă doar acum.

Aşa este lumea noastră. Aşa e viaţa noastră.

Universul este un mare pântece în care omenirea ia încet formă umană. Bineînţeles, ne simţim la noi acasă. Dar suntem uimiţi! Ca pe nişte picioare şi braţe inutile, tragem după noi dorinţa de viaţă nesfârşită, de iubire nebună şi de fraternitate absolută. Şi, în ciuda a toate, avem această imensă aşteptare a fericirii.

Într-o zi, Universul va naşte în sfârşit umanitatea ajunsă la termen: noi o vom numi moarte. Vom urla de frică. Dar Dumnezeu o numeşte naştere.

Cu lacrimi în ochi, lacrimi de bucurie, vom descoperi. Vom descoperi că toată, absolut toată viaţa noastră umană, umilele noastre iubiri, eşecurile şi doliurile noastre, marile noastre bucurii, marea şi inutila suferinţă, toate acestea ne-au pregătit în mod minunat la această nouă viaţă. Nimic nu se va pierde.

Şi vom descoperi chipul lui Dumnezeu, ca un copil pe-al mamei sale, care nu l-a părăsit niciodată.

Această mare naştere a început. Hristos Domnul a suferit deja primele dureri.

Moartea a murit! Este ceea ce noi numim Paştele sau Învierea! Trecerea de la moarte la viaţă. (P. Descouvemont)

Categories: Articole