„Mânia este necesară doar pentru apărarea credinţei noastre. Nu este folositoare pentru a ne apăra pe noi înşine. Dacă cineva vorbeşte de rău împotriva noastră, ar trebui să acceptăm. Însă când credinţa noastră este atacată, atunci mânia devine potrivită pentru a apăra Ortodoxia.” (Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000)

În așa fel cugetând și asemănându-se în duh primilor creștini din Efes, dintre care, din credință profundă, „cei ce făcuseră vrăjitorie, aducând cărţile, le ardeau în faţa tuturor” (Fapte 19, 19), enoriașii zeloși din parohie ce au primit, în „dar”, literatură otrăvitoare de suflet și păgânească (se știe că martorii lui iehova sunt păgâni ce se folosesc de Biblie și de conceptele creștine doar pentru a propovădui învățături false) au distrus-o prin rupere și ardere.

În acest sens se remarcă sora noastră, care văzând coperta colorată și plină de chipurile diverselor rase umane ale unei reviste de propagandă religioasă (semn al „bucuriei” și „frăției” universale iehoviste) a exclamat cu aprindere: eu nu pot să mă vindec de păcatele mele și altă grijă nu am decât să mă înfrățesc cu toate rasele pământului?

Categories: Articole