Anul sabatic, făcând parte din ciclul sărbătorilor sabatice, extinde perioada de odihnă de la nivelul săptămânii la cel al anului, respectiv la fiecare al șaptelea an, extinzând și aspectele sociale caracteristice religiei lui Israel și a statului teocratic la o dimensiune mai mare a timpului. În acest an prevăzut in Pentateuh (Ieș 23, 10-11; Lev 25, 2-7; Deut 15, 1-4) odihna rituală era extinsa asupra pământului, care nu mai era lucrat, fiind un sabat de odihnă pentru pământ (Ieș 23:10-12; Lev. 25:1-7; Deut. 15:1). Orice lucrare agricolă era interzisă. Poporul trebuia să trăiască din ce rodea de la sine pămîntul iar israelitul ce se vânduse ca rob iși recăpăta libertatea . Scopul instituirii anului sabatic viza conștientizarea faptului că toate bunurile aparțin lui Dumnezeu ( lucru ce este evidențiat și prin lipsa verbului „a avea ” din vocabularul ebraic ) în care caz, oamenii sunt datori nu doar să se îngrijeasca de cele ale vieții pământești, ci și să-și amintească neîncetat că au îndatoriri atât față de Dumnezeu cât și față de semeni , și așa cum Însuși Dumnezeu binecuvânta ogoarele în anii de după anul sabatic cu rodnicie, și oamenii au menirea ca prin repaus și apropierea de cuvântul lui Dumnezeu, să-și refacă puterile sale trupești și sufletești. „Prin odihna anului sabatic se cultiva ideea purtării de grijă a lui Dumnezeu, care face ca omul nu numai să traiască din sudoarea frunții sale, ci și întărirea conștiinței de proprietate obștească și de menținere a echilibrului social în statul teocratic.” .

Categories: Articole