Cu tata la cosit

Praful pluteşte suspendat pe aripă de vânt, Vrăbiile se scaldă în nisipul uscat din ghiol Carul scârțâie, tras de pasul boilor domol. Pe câmpul secetos, doar tata, eu şi o ciută, Coasa ce ucide iarba deja ofilită, O prepeliţă aleargă din cuib, speriată, Prefăcându-se rănită, cu aripa lăsată. Grăbeşte copile, zise plin de sudoare tata, Acu e amiaza, vine seara şi truda nu-i gata, Boii au obosit, vor apă, nu iarbă uscată, Ascuțind coasa, cu mâna de crăpături brăzdată. Ştiu tată, răspund eu încet, mişcându-mă agale, Privindu-mi picioarele însângerate şi goale. Şi palmele mâinilor umflate, mă dor, La scaldă vreau tată, ţarina arde ca-ntr-un cuptor. După un timp, din cosit se opreşte tata, Înfigând în pământ copăria – băiete, gata, Mâncăm ce-avem în traistă, mămăligă cu ceapă Zarzăre cu sare și ne ostoim setea cu apă. Tata bate coasa, eu duc boii la adăpat, La nucul lui Ciuibă – bunicul meu răposat, Care a săpat în vale, în humă, o fântână, Spre pomenirea numelui său şi are apă bună. Sub car, masa bogată în lipsuri, tata aşterne, Rumegă boii sub nucul lui bunii, alene, O ciocârlie se-nalţă în ceruri cântând, Adorm cu mămăliga în mână, la mese bogate visând.
Emil Dumitru