Soarele şi-a înfipt săgeţile-n pământ,

Praful pluteşte suspendat pe aripă de vânt, Vrăbiile se scaldă în nisipul uscat din ghiol Carul scârțâie, tras de pasul boilor domol. Pe câmpul secetos, doar tata, eu şi o ciută, Coasa ce ucide iarba deja ofilită, O prepeliţă aleargă din cuib, speriată, Prefăcându-se rănită, cu aripa lăsată. Grăbeşte copile, zise plin de sudoare tata, Acu e amiaza, vine seara şi truda nu-i gata, Boii au obosit, vor apă, nu iarbă uscată, Ascuțind coasa, cu mâna de crăpături brăzdată. Ştiu tată, răspund eu încet, mişcându-mă agale, Privindu-mi picioarele însângerate şi goale. Şi palmele mâinilor umflate, mă dor, La scaldă vreau tată, ţarina arde ca-ntr-un cuptor. După un timp, din cosit se opreşte tata, Înfigând în pământ copăria – băiete, gata, Mâncăm ce-avem în traistă, mămăligă cu ceapă Zarzăre cu sare și ne ostoim setea cu apă. Tata bate coasa, eu duc boii la adăpat, La nucul lui Ciuibă – bunicul meu răposat, Care a săpat în vale, în humă, o fântână, Spre pomenirea numelui său şi are apă bună. Sub car, masa bogată în lipsuri, tata aşterne, Rumegă boii sub nucul lui bunii, alene, O ciocârlie se-nalţă în ceruri cântând, Adorm cu mămăliga în mână, la mese bogate visând.

Emil Dumitru

Categories: Articole