În vremea prigoanelor, ca și în timpul Sfinților Apostoli, creștinii se adunau la Sfânta Liturghie unii în zorii zilei, alții în liniștea nopții, iar locurile în care se adunau erau luminate cu lumânări.

Încăperea în care ținea Sfântul Apostol Pavel adunarea la Troa era luminată cu multe făclii (Fapte 20, 8). Adunările din catacombe și din peșteri vor fi fost luminate negreșit cu lumânări, pentru că, pe lângă candela cu untdelemn, luminatul cu lumânări era cel mai obișnuit în vremea aceea.

Biserica a păstrat până astăzi luminatul cu lumânări, pe lângă candele cu untdelemn, în biserici, la Sfintele Slujbe; și între puținele lucruri îngăduite să stea pe Sfânta Masa în altar, se află, neapărat, cel puțin o lumânare, care se aprinde când se slujește Sfânta Liturghie. Lumânarea aceasta înseamnă darul Sfântului Duh pe care îl primim în timpul Sfintei Liturghii și al Jertfei care se aduce pentru toți. Ea închipuie și pe Domnul Iisus Dumnezeu-Omul, izvorul vieții și al luminii, Care ne-a luminat prin Evanghelia Sa.

Conștient de aceste sfinte înțelesuri ale luminii și lumânării în rostul slujbelor bisericești, fratele Constantin, paracliser și epitrop al parohiei, veghează în mod matur și conștiincios și se implică plin de dăruire la crearea unui cadru duhovnicesc demn, propice rugăciunii publice.

Categories: Articole