Cea care femeie a păcatului mai înainte a fost,
Mai apoi cu pocăința s-a îmbrăcat,
Și înaintea lui Dumnezeu
În genunchi pururea a stat,
La rugăciune cu lacrimi.

Satan de furie a urlat
Și către ceruri necuratul glas și-a ridicat:
O Mihaile, cerescule arhanghel,
Tu care grăiești dreptatea,
Nedrept către mine ești
Căci staulul meu cu desăvârșire
Tu mi-l golești!
Și încă și pe ultima oaie mi-o răpești!
Ce-ți trebuie această preadesfrânată?!
Eu în Hades am fost aruncat
Și pentru o mică nesupunere, acolo,
în chinuri veșnice mă perpelesc!
Dar ale acesteia păcate sunt adânci ca marea
Care înghite tot ce se apropie de ea.

Astfel grăiește răutatea veche
Când omul de bunătate vrea să se țină,
Ea pe tot omul care se căiește
îl învăluie în ispită.

Dar Mihail, păzitorul penitenței,
Cu îngerii lui de Evdochia se apropie
Și sub a sa pază o acoperă.

Cu răsuflarea lui,
Mihail pe demoni departe îi alungă.
O cântare cerească atunci din ceruri se aude:
Așa binevoit-a harul lui Dumnezeu,
Ca fiecare om ce de al său trecut se pocăiește
Să fie primit în brațele Tatălui,
Și iertare să primească.

Pocăința întregii omeniri îi este adusă,
Precum și mântuirea.
Acestea două voința Domnului sunt,
Milostivirea și voia Lui.
A Lui bună voire sfântă
Pe a lui Satan rea-voire
Cu desăvârșire o calcă.

Categories: Articole