În lectura celei de-a doua zi de luni din post auzim o poveste a durerii: „Vreau să cânt”, zice proorocul în persoana lui Yahwe, „cântecul de dragoste pentru vie. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un teasc. Şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă.” (Is 5, 1-2). „Şi acum… fiţi judecători între mine şi via mea. Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut eu? … Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea… O voi pustii!… şi o vor năpădi spinii şi bălăruile. De asemenea şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea.” (Is 5, 4-6).

Cântarea viei este începutul unui lanţ de blesteme care se continuă în următoarele versete, reluate din când în când pe parcursul cărţii: vai vouă care puneţi mâna pe pământ, „clădiţi casă lângă casă şi grămădiţi ţarini lângă ţarini până nu mai rămâne nici un loc”. Vai de cei care trăiesc în beţii fără încetare. Vai de cei care fără ruşine ÎL ispitesc pe Dumnezeu, zicând: „Grăbească Domnul să-Şi facă lucrul Său curând, ca să vedem şi „să-L cunoaştem”. Vai celor care răstoarnă ordinea morală „care zic răului bine şi binelui rău… Vai de cei care sunt înţelepţi în ochiul lor şi pricepuţi după gândurile lor! … Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi îmbătătoare! … Vai de ce: ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită…” (îs 5, 8-25).

Din cea de-a doua joi a Postului Mare până în joia săptămânii a treia, citim capitolele care conţin profețiile despre Emanuel. „În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui… Şi strigau unul către altul, zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui… Şi am zis: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: lată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi. Şi am auzit glasul Domnului care zicea: Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi? Şi am răspuns: Iată-mă, trimite-mă pe mine! Şi EI a zis: Du-te.” (Is 6, 1-12) Semnificaţia vedeniei, ca o reiterare a teofaniilor de pe Muntele Sinai, atunci când Yahwe i-a vorbit lui Moise şi lui Ilie, prototipurile proorocilor, nu va ocoli pe nimeni. Aceasta este o proclamare solemnă a transcendenţei lui Dumnezeu şi a stăpânirii universale.

O primă profeție despre Emanuel este citită în a doua vineri a postului (Is 7, 1-14). Contextul istoric este situaţia critică a Ierusalimului şi a lui Iuda, atacate de vecinii lor din nord, regii Samariei şi ai Damascului. Isaia, trimis de Dumnezeu ca să-l potolească pe regele Ahaz al lui Iuda, îi oferă acestuia, în numele lui Yahwe, un semn care la început a fost refuzat de către rege: „ fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi va chema numele lui  Emanuel, «Dumnezeu este cu noi».” Lectura se opreşte aici. Textul biblic desluşeşte semnificaţia acestui semn prin următoarele versete, care fac parte din profeție: copilul nu va putea încă să arunce răul şi să aleagă binele, şi deja „pământul de care iţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit.” Întrucât naşterea lui Emanuel este menită să fie un semn de aşa natură încât să uimească imaginaţia poporului, trebuia să fi fost uşor de recunoscut de către Ahaz, curtenii lui şi de locuitorii Ierusalimului. Însă noi nu ştim exact ce au înţeles contemporanii lui Isaia. Încercările de identificare a fecioarei şi a lui Emanuel cu figuri cunoscute din secolul al VIII-lea s-au dovedit zadarnice. Mai degrabă, credem că, dincolo de contextul imediat al profeţiei despre Emanuel, proorocul însuşi a întrezărit doar în parte şi i s-a poruncit să vestească naşterea lui Mesia într-un viitor nedeterminat. Aşa a fost interpretată de către evanghelişti şi primită de Biserică, nu în mod întâmplător, ci pentru adevăratul eveniment care era aşteptat, al cărui tip este naşterea tainică a copilului mărturisit de rege şi de poror. „Acestea toate s-au făcut”, scrie Sf. Matei, „ca să se iinplinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul” (Mt 1, 22). Ceea ce fusese pentru Isaia nădejdea rugăciunii este pentru noi adevărul deplin al Întrupării lui Hristos, Mesia. (G. Barrois)

În a doua săptămână a Postului Mare, la ceasul VI, se citesc următoarele pericope din cartea Isaia:

luni 4,2 la 5,7

marți 5, 7-16

miercuri 5, 16-25

joi 6, 1-12

vineri 7, 1-14

Categories: Articole