Încă de mic copil — avea doar patru ani — Semion și-a pus în gând:

„Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul!”

Auzind, mai apoi, de sfinții ruși și de minunile săvârșite la mormintele lor, tânărul Semion și-a dat seama că

„dacă există sfinți, înseamnă că Dumnezeu este cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc”³.

Înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, Semion — pe atunci în vârstă de nouăsprezece ani — se roagă mult cu lacrimi, simte o prefacere interioară și atracție pentru viața monahală. Dar tatăl său îi refuză permisiunea de-a pleca la faimoasa Lavră a Peșterilor din Kiev, sfătuindu-l să-și execute mai întâi serviciul militar, după care va fi liber să facă așa cum crede.

Această înflăcărare duhovnicească a durat vreme de trei luni, după care însă s-a stins. Semion, un tânăr frumos și viguros, a început să se întâlnească cu flăcăii din sat, să iasă cu fetele, să cânte la acordeon, să bea vodcă, pe scurt să se bucure de viață. Era apreciat pentru firea lui pașnică și blândă și era iubit de săteni, ca și de tinerele fete, dar era departe de a fi fost un sfânt.

Dotat cu o fire robustă și cu excepțională forță fizică, Semion trece prin multe ispite. La petrecerile sătești mănâncă și bea fără măsură (înghite singur un platou cu cincizeci de ouă și bea, fără să se îmbete, până la trei litri de votcă!). Fără a fi fost vorba de căsătorie, intră în legătură cu o fată din sat și într-o seară inevitabilul se produce. Iar într-o zi, de hramul bisericii din sat, trece pe lângă crimă: se ia la harță cu doi frați, lovindu-l pe unul dintre ei în piept atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viață.

În tumultul acestei vieți de păcat și necurăție, chemarea resimțită spre viața monahală începe să dispară. Dumnezeu însă îl mai cheamă o dată. Astfel, în vis, vede cum un șarpe îi intră pe gură în trup. Sculându-se din somn pradă unui dezgust violent, aude limpede glasul blând al Maicii Domnului: „Ai înghițit un șarpe în somn și ți-e scârbă. Tot așa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum”. Până la sfârșitul vieții, Cuviosul Siluan va mulțumi Maicii Domnului pentru îndurarea și milostivirea cu care l-a întors de la păcat.

Petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, această a doua chemare a jucat un rol decisiv în viața lui Semion, care de acum încolo se schimbă cu totul. Simte o adâncă rușine pentru faptele sale și în el se trezește un ascuțit simțământ al păcatului, însoțit de o adâncă și aprinsă nevoie de pocăință. Într-o zi de sărbătoare, întreabă pe un om din sat care se veselea, dansa și cânta la acordeon, deși cu ani în urmă ucisese la beție un om, cum de se mai poate veseli după ceea ce a făcut. Acesta îi răspunde spunându-i că în închisoare s-a rugat mult ca Dumnezeu să-l ierte. „într-o zi — i-a spus — patul pe care stăteam în genunchi cu capul în pernă a început să tremure și inima mea a simțit o mare bucurie. Am înțeles atunci că Dumnezeu m-a iertat. De aceea joc acum, pentru că sufletul meu are pace”. Semion, care fusese cât pe aci să ucidă un om, înțelege acum liniștea și pacea celui căruia Dumnezeu îi iartă păcatele.

Se roagă, de aceea, mult lui Dumnezeu să-i îngăduie să-și împlinească netulburat dorința sa fierbinte de pocăință neîncetată, intrând în viața monahală. Iar Dumnezeul îl ascultă. În timp ce era plecat în armată, un negustor de grâne venit în sat remarcă la o horă pe tânăra fată pe care o cunoscuse Semion și o cere în căsătorie. Semion mulțumi lui Dumnezeu pentru că i-a îndeplinit rugăciunea, fără a uita însă păcatul său.

Își va executa serviciul militar ca simplu soldat în batalionul de geniu al gărzii imperiale din Sankt Petersburg. E un soldat conștiincios, pașnic, prietenos, cu o conduită ireproșabilă; cu gândul însă e mereu la pocăință și la Sfântul Munte, unde trimite chiar și bani din solda sa. Semnificativ pentru starea sa de spirit e următorul episod. Într-o noapte, aflat într-o cârciumă în care se chefuia împreună cu alți trei camarazi, a răspuns:

„Mă gândesc că în această clipă noi stăm într-o crâșmă, mâncăm, bem și monahii se roagă toată noaptea. Cine dintre noi va da un răspuns mai bun la Judecata de Apoi? Ei sau noi?”

Intrigat, unul dintre camarazi a exclamat: „Ce om și Simeon ăsta! Ascultăm muzică, ne veselim, iar el e cu mintea la Muntele Athos și la Judecata de Apoi!”

Cu puțin înainte de eliberare, impresionat de faima și slujbele săvârșite de Sfântul preot Ioan din Kronștadt (1829-1908) și la care asistase în câteva rânduri, se duce împreună cu secretarul companiei să-i ceară binecuvântarea. Negăsindu-l, îi scrie acestuia o scrisoare cu doar câteva cuvinte:

„Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă rețină.”

Întors în cazarmă, Semion simte încă din aceeași zi, din momentul în care Sfântul Ioan s-a rugat pentru el, „vuind în jurul lui flăcările iadului”.

Părăsind capitala Imperiului țarilor, Semion se întoarce acasă doar pentru a-și lua rămas bun și pleacă după o săptămână spre Athos. Se îmbarcă la Odessa, iar în toamna lui 1892 sosește în Sfântul Munte. (pr Ioan I. Ică jr)

Duminică, 24 septembrie se face pomenirea Sf Siluan Atonitul, sfânt din zilele de pe urmă ce s-a desăvârșit la Sfântul Munte și trecut la Domnul în anul 1938.

Categories: Articole