Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns aproape la jumătatea căii postului, unde aflăm două ajutoare tari și puternice în ostenelile noastre. Unul dintre acestea este Preasfânta Cruce, lemnul cel de viață dătător, bucuria lumii, puterea credincioșilor, întărirea drepților, nădejdea păcătoșilor. Pentru aceasta, Sfânta Biserică a lui Hristos o pune astăzi pe dânsa înaintea noastră, ca, în evlavie închinându-ne ei, să luăm har și putere în greutățile luptei dumnezeiești a postului. Celălalt ajutor este glasul Domnului din Evanghelia de astăzi, care ne îndeamnă pe noi să ne ridicăm crucea noastră și să mergem după Hristos, Care ne cheamă să ne mântuim sufletele noastre. Pentru aceasta a pus să se citească astăzi glasul acesta din Sfânta Evanghelie, ca să pice în inimile noastre puterea dumnezeiescului har și printr-însul, cu osârdie, să săvârșim nevoința cea sfântă a postului. Sfânta Cruce fiecare creștin o vede și fiecare, sărutând-o cu credință și cu evlavie, ia har de la Dumnezeu și putere. Glasul Evangheliei are însă trebuință de tâlcuire, pentru ca pricepând înțelesul lui, fiecare să ia luminarea Preasfântului Duh și puterea Lui cea dumnezeiască. Deci, precum sărutați cu evlavie cinstita Cruce, tot așa cu luare aminte să ascultați tâlcuirea Evangheliei de astăzi, care spune:

„Zis-a Domnul: oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“. (Marcu 8, 34)

Câtă înțelepciune dumnezeiască, frați creștini, și câtă iubire de oameni! Domnul Hristos nici nu silește pe nimeni, deși are putere, și nici nu poruncește, deși este Stăpân, ci lăsându-i fiecăruia slobodă stăpânirea de sine însuși, ca un iubitor de oameni cheamă însă la Sine pe toți, pentru că voiește mântuirea tuturor, zicând: cel care după a sa socoteală și dintr-a sa voință vrea să vină după Mine, adică să fie ucenic al Meu, urmând poruncile Mele, acela trebuie să facă trei lucruri: să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Dar cine este acest „de sine“, despre care Domnul ne îndeamnă să ne lepădăm și care este „crucea“ fiecăruia dintre noi? Acest „de sine“ al nostru este acela pe care-l numește Apostolul Pavel „omul cel vechi“ (Efeseni 4, 22) și „trup al păcatului“ (Romani 6, 6), în care, după călcarea poruncii de către cei dintâi oameni, sălășluiește cugetul omului, plecat spre rele din tinerețile lui. De acest om vechi al păcatului, zice Domnul că trebuie să ne lepădăm. Dar cum putem face aceasta? În același chip în care ne lepădăm de un om oarecare; cum ne lepădăm de prietenul nostru, sau de rudeniile noastre, fugind de ei și urând tot și toate faptele lor rele. Deci, atunci ne lepădăm „de sine“, adică de noi înșine, când fugim de dragostea trupului și urâm toate faptele lui cele rele; iar „crucea“ fiecăruia este omorârea patimilor și poftelor celor rele ale trupului nostru. Atunci luăm crucea noastră, când nimicim patimile și poftele noastre cele rele, precum spune dumnezeiescul Apostol Pavel: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus, adică ucenicii Domnului, trupul și-au răstignit cu patimile și cu poftele“ (Galateni 5, 24). Cum însă credincioșii altor religii din vremea Mântuitorului, din care unii și astăzi își mai chinuiesc trupul lor prin diferite mijloace, făceau aceasta pentru o slavă deșartă, stăpâniți de păreri amăgitoare, vrând să fie admirați și lăudați de oameni, de aceea Domnul, după ce a arătat că cel care vrea să vină după El, este dator nu numai să se lepede de sine și să-și ia crucea sa, a spus că trebuie și să vie după Dânsul. Iată pe scurt toată înțelegerea acestor cuvinte evanghelice: cel care voiește să se facă ucenic al lui Iisus Hristos, trebuie să se lepede și să urască orice păcat, să omoare toate patimile trupului și toate poftele lui cele rele și să urmeze învățăturile lui Iisus Hristos. Arătând Domnul pentru ce cere aceste trei lucruri de la ucenicii Săi, a zis:

„Că cine va voi să-și mântuiască sufletul îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui“. (Marcu 8, 35)

„Sufletul omului este nemuritor și omul nu poate să-l piardă din cauza dragostei sale față de Iisus Hristos și față de Evanghelia Sa. Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos nu vorbește despre ființa sufletului, ci despre poftele și păcatele lui cele rele. Deci cel care va pierde păcatele cele rele ale sufletului său: mândria, zavistia, ura, nemilostivirea și celelalte patimi și răutăți ale lui, nu pentru iubirea de slavă, ci pentru dragostea față de Iisus Hristos și pentru păzirea poruncilor Evangheliei, acela își va mântui sufletul și va moșteni viața cea veșnică. Iar cel ce va căuta să-și împlinească poftele sufletului cele rele, acela își va pierde sufletul său, adică îl va da chinurilor celor fără de sfârșit: „Cel care-și iubește sufletul său, zice Sfântul Ioan evanghelistul, îl va pierde; iar cel care-și urăște sufletul său, în lumea aceasta, îl va păstra spre viața veșnică” (Ioan 12, 25), „Cine va căuta să mântuiască viața sa va pierde-o, spune Evanghelistul Luca; iar cine o va pierde o va păstra vie“ (Luca 17, 33). Sfântul Evanghelist Matei spune și mai lămurit acest lucru, zicând: „Cine ține la viața lui va pierde-o, iar cine-și va pierde viața lui pentru Mine va găsi-o“ (Matei 10, 39). Deci, zicând Domnul să se lepede de sine cel care vrea să se ducă după El, prin sine s-a referit la suflet, nu la trup, pentru că zice mai departe: Cel ce va voi să se mântuiască pe sine însuși, acela se va pierde. Iar cel care se va pierde pe sine însuși, nu pentru mărirea sa, nici pentru lauda oamenilor, ci pentru dragostea față de Iisus Hristos și față de, învățăturile Sfintei Evanghelii, acela se va mântui pe sine însuși în viața cea veșnică. Aceste lucruri s-au împlinit în vremea de la începuturile creștinismului. Cel care s-a pierdut atunci pe sine însuși, adică și-a dat viața sa la moarte și nu s-a lepădat de Iisus Hristos, și nici de adevărul Evangheliei, acela s-a mântuit pe sine, făcându-se sfânt, și în ceata prea lăudaților mucenici s-a așezat. Iar cel care s-a mântuit pe sine însuși, adică și-a păzit viața sa de moarte, lepădându-se de Iisus Hristos și de Evanghelie, acela s-a pierdut pe sine, făcându-se nevrednic Împărăției cerului, împreună cu cei lepădați și osândiți. Ca să arate cât de mare este valoarea sufletului omenesc și cât de costisitoare este pierderea lui, Mântuitorul Hristos a adăugat, zicând:

„Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul lui?” (Marcu 8, 36-37)

Adică: ai dobândit toată lumea aceasta cu aurul, bogățiile și desfătările ei. Care este folosul tău, dacă în schimb ți-ai pierdut sufletul tău, lepădându-te de Hristos, sau defăimând Evanghelia Lui? Orice lucru lumesc are alt lucru pe potriva sa, în care se poate schimba. Dai aur și iei în loc de aceeași valoare, argint; dai pietre scumpe, mărgăritare, țarini, vii, orice alte lucruri pământești, dar iei altele pe potriva acestora; te lipsești de lucrul acesta, dar dobândești altul de valoarea lui. Sufletul însă nu se poate schimba cu nimic, căci nu se găsește în lume vreun lucru vrednic să fie schimbat cu sufletul.

„Iar cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinții îngeri“. (Marcu 8, 38)

Iată, frați creștini, pricina pentru care omul nu are nici un folos de toate bogățiile lumii acesteia, când și-a pierdut sufletul său. Prin aceste cuvinte Domnul spune lămurit că cei care se rușinează de Patimile, de crucea și de îngroparea Sa, sau se leapădă de Dumnezeirea Sa și defăimează poruncile Evangheliei Sale, înaintea oamenilor din lumea aceasta, când va veni întru slava Tatălui Său să judece lumea, atunci îi va rușina pe ei, zicându-le: „Vă spun că nu vă știu pe voi de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrători ai nedreptății“ (Luca 13, 27). Aceasta este îndepărtarea lor din fața lui Dumnezeu și trimiterea lor în chinurile pedepsei veșnice. Atunci ce va folosi omului toată lumea cu bogățiile ei? Sau ce va da atunci, cel care s-a lepădat de credință și cel păcătos, ca să-și izbăvească sufletul său din focul Gheenei? Domnul a numit neamul omenesc desfrânat și păcătos, căci precum femeia care-și lasă bărbatul său și se duce cu altul, este o desfrânată și păcătoasă, tot așa este desfrânat și păcătos sufletul celui care părăsește pe Dumnezeu și se închină diavolului. Cum însă Domnul a zis că va veni iarăși în lume, nu smerit ca un om, ci întru slava Tatălui Său, ca un Dumnezeu, ca să-i încredințeze de aceasta pe ucenicii Săi, s-a îndreptat către dânșii,

„Apoi a zis către ei: adevăr grăiesc vouă că sunt unii, dintre cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere“. (Marcu 9, 1)

Citind în continuare cele istorisite de Sfântul Evanghelist Marcu, aflăm că, după șase zile de când Domnul Iisus spusese aceste cuvinte, „a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și i-a dus într-un munte înalt, pe ei singuri, și s-a schimbat la față înaintea lor“ (Marcu 9, 2; Matei 17, 2). Deci lămurit este că Domnul a numit Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere, slava dumnezeieștii Lui schimbări la față, în muntele Tabor, când au strălucit razele slavei Lui dumnezeiești, adică ale slavei Tatălui Său, cu care va veni să judece vii și morții; ale slavei aceleia, pe care o vor dobândi drepții întru Împărăția cerului. De aceea fața Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Ucenicii Lui, neputând să caute la această lumină prea strălucitoare și dumnezeiască, au căzut cu fața la pământ, fiindcă erau cuprinși de spaimă. Deși, această slavă, zice El: „sunt unii din cei ce stau aici“, adică Petru, Iacov și Ioan, care nu vor muri, până ce n-o vor vedea, dar într-adevăr acești trei apostoli au văzut această slavă, în muntele Tabor, strălucind acolo cu puterea Dumnezeirii lui Iisus Hristos. Și pe când stăteau în norul care-i învăluia, au auzit glasul care venea din nor, zicându-le: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe acesta să ascultați“ (Marcu 9, 7; Matei 17, 5).

Glasul Domnului l-am auzit și noi, frați creștini, în Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm deci și noi de Fiul cel iubit al lui Dumnezeu Tatăl și de poruncile Evangheliei Sale, ca să nu ne pierdem sufletele noastre, ci să ni le mântuim.

Categories: Articole