Cele istorisite în Evanghelia de astăzi, par simple povestiri, care arată ce s-a întâmplat când Domnul nostru Iisus Hristos, cu puterea Dumnezeirii Sale, a umblat pe mare, cum umblăm noi pe pământ uscat. Însă ele cuprind învățături minunate și mântuitoare pentru suflet. Dar, precum numai cei ce se pogoară în adâncul mării găsesc mărgăritarul cel de mare preț, tot așa numai cei care cercetează adâncul cuvintelor lui Dumnezeu află învățături mântuitoare, cum ne spune proorocul David, zicând: „Cei ce umblă cu corăbiile pe mare și lucrează pe apele cele mari, aceia au văzut lucrurile Domnului și minunile Lui întru adânc“ (Psalm 106, 23-24); iar în alt loc: „Fericiți toți cei ce nădăjduiesc întru El“ (Psalm 2, 12). Deci să ne pogorâm și noi gândurile în adâncul cuvintelor care s-au citit și să ne ostenim, cercetând adâncul râurilor duhovnicești, să scoatem mărgăritarul învățăturilor de mare preț și să vedem lucrurile Domnului Iisus și minunile Lui; să cercetăm și noi cuvintele Evangheliei de astăzi, pentru că ele sunt mărturiile Dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că:
„În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, la celălalt țărm, până ce El va da drumul mulțimii de oameni”. (Matei 14, 22)
Aceste cuvinte s-au mai citit și s-au tâlcuit și în Evanghelia duminicii trecute. Cel care a întocmit Evangheliile pentru fiecare duminică le-a repetat, ca să urmeze mai lămurit curgerea povestirii evanghelice, căci după minunea înmulțirii celor cinci pâini, Iisus, dorind să rămână singur, pentru rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să meargă înaintea Lui în orașul Betsaida, pe celălalt țărm al apei, până ce El avea să libereze mulțimea poporului hrănit și săturat de El, din cei câțiva pești și cele cinci pâini.
„Și dând drumul mulțimii de oameni, s-a suit în munte ca să se roage în singurătate, și făcându-se seară, era acolo singur“. (Matei 14, 23)
Când Iisus Hristos, ca un om și arhiereu, a adus lui Dumnezeu rugăciuni pentru noi, întâi a dat drumul poporului, apoi s-a dus în munte și acolo, în singurătate, s-a rugat până seara târziu. Prin aceasta ne-a învățat că orice creștin, când vine vremea rugăciunii, se cuvine întâi să-și lepede grijile cele lumești și frământarea patimilor, apoi să-și înalțe mintea sa la muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască, adică la cer, ca să aducă lui Dumnezeu rugăciunea sa, ca pe o tămâie curată. Până seara târziu a prelungit Iisus lucrul rugăciunii, ca să învățăm că nu pripit și grăbit, ci încet și cu stăruință, este bine să stăm în vremea rugăciunii. Deci Domnul a stat la rugăciune până seara târziu, fiind singur, acolo în munte.
„În vremea aceasta, corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă“. (Matei 14, 24)
Pentru ce Iisus Hristos, Care scoate vânturile din adâncurile lor, stăpânind puterea mării și potolind pornirea valurilor ei, n-a trimis un vânt care să le ajute ucenicilor Săi, nici n-a liniștit valurile mării, ca fără primejdie și fără frică să călătorească, ci întâi i-a silit să intre în corabie, apoi a lăsat corabia să se învăluiască noaptea, în mijlocul mării, de pornirea vântului potrivnice și de loviturile valurilor? Domnul a făcut într-adins aceasta, ca să încerce credința lor și să-i obișnuiască cu primejdiile ce aveau să întâmpine, cutreierând lumea pentru propovăduirea Evangheliei, arătându-le totodată că El îi izbăvește din orice primejdie și din orice nevoie. A mai făcut aceasta ca să încălzească credința lor și să sădească în inima lor îndrăzneala și nădejdea în Dânsul. Vedem astfel cum, câte puțin și treptat, îi întărește pe ucenici întocmai ca un Părinte și Dascăl. Așa s-a întâmplat mai întâi pe Marea Galileii, când corabia era primejduită de furtună și de valurile care o acopereau. Atunci El era cu dânșii, dormind în corabie. De aceea, fără zăbavă I-a izbăvit pe ei din frică și i-a scăpat din primejdie, căci „s-a sculat atunci, a certat vânturile și marea și s-a făcut liniște deplină“ (Matei 8, 26). Iar acum, fiind departe de corabie, zăbovește și întârzie într-adins ajutorul și izbăvirea din primejdie și din frică a ucenicilor Săi.
„Iar la a patra strajă a nopții a mers Iisus la dânșii, umblând pe mare“. (Matei 14, 25)
Vechii evrei împărțeau timpul nopții în trei părți egale, și la începutul fiecărei părți se schimbau străjerii; de aceea numeau aceste părți străji ale nopții, adică straja întâia, straja din mijloc și straja dimineții. În vremea Domnului Iisus Hristos, evreii împărțeau ceasurile nopții în patru străji, după obiceiul grecilor și romanilor. Domnul a lăsat pe ucenicii Săi câteva străji în primejdie, ca să se înfricoșeze și să-i învețe pe dânșii credința și răbdarea ; abia într-a patra strajă a nopții, adică după al noulea ceas al nopții, ceea ce înseamnă după ora trei a dimineții, a venit la dânșii umblând pe apa mării, ca pe pământ.
Apostolii știau că Moise a despicat Marea Roșie, făcând din ea un perete de-a dreapta și altul de-a stânga unui drum, pe pământul din fundul mării, pe care au mers israeliții și au trecut prin mijlocul mării. Știau că și Iisus al lui Navi a întors înapoi curgerea râului Iordan și s-a arătat pământul uscat din adâncul lui, pe care au mers israeliții și au trecut Iordanul. Mari au fost aceste minuni, dar mintea ni se liniștește oarecum, când auzim că oamenii aceia au trecut și Marea Roșie și râul Iordanului, călcând pe pământul care a fost golit de apă. Dar cineva, care să umble pe deasupra mării, ca pe uscat, era ceva cu totul de neînțeles. Oare, s-a închegat în ceasul acela marea și s-a făcut vârtoasă? Oare, a lipsit greutatea trupului Domnului Iisus Hristos? Oare, s-a sfiit marea de trupul cel dumnezeiesc și l-a purtat împotriva legilor firii sale? Oare, numai tălpile picioarelor lui Iisus s-au atins de mare, iar greutatea trupului Lui a purtat-o în sus puterea Dumnezeirii? Într-adevăr, chipul minunii acesteia, ca și al altora, este de neînțeles. Pentru aceasta:
„Văzându-L pe El umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că este nălucă și de frică au strigat“. (Matei 14, 26)
Năluca este închipuirea deșartă sau asemănarea fără temei de adevăr a unui lucru adevărat și cunoscut, pe care oamenii cu mintea tulburată, socotesc că îl văd, dar care în fapt nu există. Năluca este o închipuire produsă de spaima minții, când simțurile, tulburându-se, lucrează fără rânduială. Toți evreii știau, din istoria vrăjitorilor lui Faraon, că unele din aceste năluci se produceau cu ajutorul diavolului, spre vătămarea oamenilor. Pentru aceasta și Apostolul Pavel scria către corinteni că însuși Satana se preface uneori în înger al luminii (II Corinteni 11, 14). Deci, văzându-L pe Iisus și neputând să-L cunoască, pe de o parte din cauza întunericului nopții, iar pe de alta din cauza valurilor, care se înălțau și acopereau fața Lui, ucenicii Mântuitorului s-au tulburat îndată cu duhul, de acea neobișnuită și minunată vedere și au socotit că ceea ce se arată este nălucă, adică o plăsmuire a Satanei pentru vătămarea și încercarea lor. De aceea înfricoșându-se, ei au strigat. Ce au zis când au strigat, nici unul din evangheliști nu spune, dar știut este că, prin strigare, ei vor fi fi chemat pe Dumnezeu, după cum și noi înșine, când ne temem, chemăm pe Dumnezeu în ajutor.
„Dar Iisus îndată a grăit lor, zicând: îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți!“ (Matei 14, 27)
Luați îndrăzneală, căci ceea ce vedeți nu este nălucă: „Eu sunt, nu vă temeți!“. De îndată ce ucenicii au cunoscut după glas pe Acela pe care n-au putut să-L cunoască din vedere, arătându-le prin aceasta că în cele ale credinței auzul este mai puternice decât ochii, cu glasul Său cel dumnezeiesc Iisus a potolit îndată frica sufletului lor, a liniștit tulburarea duhului lor și curaj mare s-a ridicat în inima lor.
„Atunci Petru răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine, pe apă. Iar El i-a zis: Vino! Și pogorându-se Petru din corabie, a mers pe valuri și a venit către Iisus“. (Matei 14, 28-29)
Petru, auzind glasul Domnului Iisus și voind să-și arate dragostea lui către Iisus Hristos, mai mult decât ceilalți ucenici, a zis: „Doamne, dacă ești Tu“, fiindcă încă se mai îndoia că Iisus era acela pe care-L vedea și-L auzea, dar având credință în Hristos, îl ruga, zicând: „Poruncește-mi să vin la Tine“, crezând că prin porunca lui Iisus va putea și el să umble pe valuri și va putea să-și arate astfel și dragostea lui. „Poruncește-mi să vin la Tine“, zice, fiindcă dorea să-L întâmpine, mai întâi el, pe Hristos, înainte ca Acesta să intre în corabie, și apropiindu-se de El să se închine. Astfel se manifestă dragostea: cea dintâi aleargă, cea dintâi iese în întâmpinare și cea dintâi apucă spre cel iubit. De aceea și Iisus i-a poruncit să vină, iar Petru, ieșind din corabie și umblând pe valuri, a venit către Iisus Hristos. Și astfel vedem umblând pe apa mării, ca pe uscat, pe Stăpânul mării și pe ucenicul Său, din puterea poruncii Domnului său.
„Dar văzând vântul tare, s-a înfricoșat și începând a se afunda, a strigat, grăind: Doamne, mântuiește-mă!“. (Matei 14, 30)
Duhul este râvnitor, iar trupul neputincios. Râvna duhului lui Petru a gonit din inima lui toată frica. De aceea a ieșit cu îndrăzneală din corabie, a călcat pe deasupra apei și a umblat pe valuri, dar când a simțit vântul suflând tare, și s-a văzut pe sine afundându-se în apă, atunci neputința trupului a biruit râvna duhului și pentru aceasta s-a înfricoșat. Așa este firea omenească! De multe ori săvârșește lucrurile cele mai mari, dar de cele mici se teme: și se îndoiește. Umblă Petru pe mare și nu se teme, iar de vânt se teme. În felul acesta a pătimit proorocul Ilie, care a săvârșit atâtea minunate lucruri, iar mai pe urmă s-a temut de amenințările Izabelei. Astfel a pătimit Moise, care a omorât pe egiptean, dar pe urmă s-a temut de cuvintele evreului. Astfel pătimesc și unii binecredincioși creștini, care cu mare râvnă, netemându-se nici de ispite și nici de primejdii, merg pe calea faptelor bune întru întâmpinarea lui Iisus; apoi, întâmpinând o oarecare ispită sau primejdie, se îndoiesc, se tem și se întorc înapoi în păcat. Petru însă a dat o pildă sfântă pentru astfel de împrejurări. El s-a temut, s-a îndoit, dar nu s-a întors înapoi și nici nu s-a deznădăjduit, ci a strigat cu glas mare: „Doamne, mântuiește-mă!” De aceea, a dobândit izbăvirea din valuri, căci:
„Îndată Iisus, întinzându-i mâna, l-a apucat pe dânsul și i-a zis: puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 31)
Grabnic și milostiv în ajutorare, Iisus, îndată i-a întins mâna și l-a apucat pe Petru, iar el, din nou, fără frică și fără îndoială, a stătut deasupra apei și umbla pe valuri. Din aceasta învățăm că și noi, când vom cădea în ispite, de vom alerga către Dumnezeu și vom striga, ca și Petru: „Doamne, mântuiește-ne!“, Iubitorul de oameni Iisus Hristos va întinde și către noi mâna Sa sprijinitoare și ajutătoare și ne va mântui de toată întâmplarea cea primejdioasă. După aceea se cuvine însă să umblăm și noi, iarăși, cu bărbăție și cu mărinimie de suflet pe calea faptelor bune. Dar pentru ce Domnul n-a certat vântul, ca altă dată, ci a mustrat pe Petru? Ca să arate că nu vântul, ci împuținarea credinței și îndoiala îl înfricoșau pe Petru și-l afundau. Cât timp a crezut cu căldură, frica era departe de dânsul și apa se întărea sub picioarele lui, iar când s-a împuținat credința și s-a îndoit, atunci și frica l-a biruit și apa pe care o călea s-a înmuiat. Domnul n-a zis lui Petru, necredinciosule, ci puțin-credinciosule, căci într-adevăr Petru nu s-a arătat necredincios, ci numai s-a îndoit, căci de s-ar fi arătat cu totul necredincios, nu ar fi strigat: „Doamne, mântuiește-mă!“
„Și intrând ei în corabie, a stat vântul“. (Matei 14, 32)
Iar după ce Iisus și Petru au intrat în corabie, a încetat îndată vântul. Văzând noi că după intrarea Domnului în corabie a încetat vântul, îndreptând corabia și împingându-o spre țărmul la care apostolii se sileau să ajungă, se cade să înțelegem că în sufletul în care va intra Domnul Iisus încetează orice frământare a patimilor și-l îndreptează, îl face să se apropie de patria cerească, pe care toți credincioșii o doresc. Domnul a intrat astfel în corabie,
„Iar cei ce erau în corabie, venind, s-au închinat Lui, zicând: cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!“ (Matei 14, 33)
Când Domnul Iisus Hristos, cu alt prilej, a certat vânturile și marea și s-a făcut liniște deplină, de ce atunci, cei care au văzut minunea, numai s-au minunat ci au zis: „Ce fel de om este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El“ (Matei 8, 27), dar n-au mărturisit că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar cei care au văzut minunea care s-a citit în Evanghelia de astăzi, venind la Iisus, s-au închinat ca Fiului lui Dumnezeu și cu glas mare au mărturisit că, într-adevăr, Fiu al lui Dumnezeu este? Pentru că minunea aceasta covârșește pe aceea. Vântul și marea, firește, după tulburare se potolesc și se liniștesc, dar umblarea pe valurile mării a celor doi, a lui Iisus și a lui Petru, este lucru mai presus de înțelegerea omului. Deci, din această minunată întâmplare, au cunoscut ucenicii că Iisus Hristos este Acela, despre care proorocul David a zis: „Fost-a calea Ta prin mare și cărările Tale prin apele cele mari și urmele Tale nu s-au cunoscut“ (Psalm 76, 18), adică au cunoscut că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, cuprinși de spaimă și de cutremur, ucenicii din corabie s-au închinat Domnului Hristos și cu evlavie au înțeles și au mărturisit că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. După aceasta, Iisus împreună cu ucenicii Săi,
„Trecând marea, au venit în pământul Genezaretului”. (Matei 14, 34)
Cuvintele acestea, cu care se încheie Sfânta Evanghelie pe care ați auzit-o astăzi, s-ar părea că ne arată pe sfinții evangheliști neuniți între ei. Într-adevăr Evanghelistul Matei zice „că au venit în pământul Genizaretului“, iar Evanghelistul Marcu spune că „Iisus a zorit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida“ (Marcu 6, 45). Evanghelistul Ioan, de altă parte, scrie: „Și îndată corabia a ajuns la țărmul la care ei se duceau“ (Ioan 6, 21). În spusele lor însă nu există nici o nepotrivire. Corabia, când a intrat Iisus într-însa și a încetat vântul, a ajuns îndată la țărm. La care țărm? La acela la care se sileau să ajungă, cum zice Evanghelistul Ioan, și care era Betsaida, cum zice Evanghelistul Marcu. Dar ajungând acolo, după ce au trecut marea „au venit în pământul Genizaretului“, cum povestește Evanghelistul Matei.
Categories: Articole