Domnul nostru Iisus Hristos a asemănat, în pilda care s-a citit în Sfânta Evanghelie de astăzi, propovăduirea învățăturii Sale cu sămânța pe care o seamănă plugarul. După cum plugarul, deschizând mâna sa, aruncă sămânța pe pământ, tot așa și propovăduitorul Evangheliei, deschizând gura sa, împrăștie învățătura în urechile ascultătorilor. Sămânța nu rodește, sau rodește, după felul pământului în care se seamănă. Dacă sămânța va cădea pe drum, se va pierde cu totul, iar în pământ pietros își va arăta lăstarul, dar după puțin timp se va usca. În pământ spinos, va răsări, dar va fi înăbușită de spini. Numai în pământul cel bun semănându-se, va rodi însutit. Învățătura lui Dumnezeu propovăduindu-se, nu se lipește de cei fără de minte și de înțelegere, iar în cei care au inimile împietrite, ea nu rămâne multă vreme. Pe cei care sunt cuprinși de multe griji și pe cei iubitori de dezmierdări, învățătura dumnezeiască îi îndeamnă la fapte bune, dar îndemnul rămâne pe loc. Numai în cei care au inimă bună rodește, din destul, roadele credinței și ale faptelor bune. Roadele semințelor pământești, hrănesc trupul. Roadele învățăturii dumnezeiești, mântuiesc sufletul. Ascultați deci, frați creștini, aceste de suflet mântuitoare cuvinte ale Sfintei Evanghelii de astăzi, care ne spune că:

„Domnul a zis pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa, și când semăna el, o parte a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o“. (Luca 8, 5)

Pentru ca să nu zică Domnul Hristos: Eu am ieșit să semăn sămânța Mea, și astfel să se arate iubitor de slavă și să dea prilej de tulburare fariseilor și cărturarilor, care îi căutau pricină, a vorbit despre o persoană oarecare, zicând: „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa”. Dar semănătorul acesta este Iisus, Care a venit pe pământ să ne propovăduiască învățăturile mântuirii. Și tot semănători mai sunt și grăitorii de Dumnezeu apostoli, sfințiții arhierei și dascăli și orice propovăduitor al Evangheliei și al dreptei credințe. Mântuitorul nu a zis: „Ieșit-a lucrătorul“, ci a zis: „Ieșit-a semănătorul“, ca să arate prin aceasta că, după cum plugar adevărat este nu cel ce are sămânță și nu o seamănă, ci cel ce are sămânța și o seamănă, tot așa adevărat învățător este, nu cel ce are putere de a învăța, dar nu învață, ci cel ce are darul învățăturii și învață cu adevărat și pe alții. Ceea ce se întâmplă cu sămânța, care se seamănă, același lucru se întâmplă și cu cuvântul care se propovăduiește. Plugarul a semănat sămânța, dar o parte din sămânță a căzut în drum. De aceea și cei care treceau pe drum au călcat-o și păsările, care zburau pe deasupra drumului, au mâncat-o.

„Altă parte a căzut în loc pietros, și dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală“. (Luca 8, 6)

Această parte de sămânță a căzut pe piatră și a răsărit, dar, piatra neavând umezeală, sămânța s-a uscat. Nu este vorba de o piatră goală și uscată, căci pe o asemenea piatră, nu răsare nici o sămânță, ci este vorba de pietriș cu nisip, care nu avea pământ mult, după cum arată Sfinții Evangheliști Matei și Marcu. Unde este pământ puțin și nu are adâncime, acolo sămânța încolțește, dar planta care răsare, neputând să-și ducă rădăcinile în jos, din cauza pietrelor care sunt în pământ, crește toată în sus și, neavând rădăcină după potriva ei și nici umezeală ca să se hrănească dintr-însa, se pălește, când răsare soarele și se usucă.

„Altă parte a căzut în mijlocul spinilor și spinii, crescând deodată cu ea, au înăbușit-o“. (Luca 8, 7)

Partea aceasta de sămânță a căzut pe pământ mărăcinos și crescând mărăcinii împreună cu lăstarii seminței, au înăbușit-o. După cum în pământul mărăcinos pot răsări și semințele cele bune, alături de mărăcinii sălbatici, care le vor înăbuși, dacă nu vor fi scoși afară din vreme, tot așa și în firea omului, după păcatul strămoșesc, răsar și odrăslesc faptele bune ale mântuirii, împreună cu lăstarii păcatului, vătămători de suflet. Dacă nu se va dezrădăcina păcatul, cum se smulg mărăcinii din ogor, ci va crește împreună cu faptele bune, răutatea păcatului va înăbuși lăstarii odrăsliți ai faptelor bune și va nimici orice lăstar de sămânță bună.

„Iar altă parte a căzut în pământul cel bun și crescând, a făcut rod însutit“. (Luca 8, 8)

O parte din sămânță a căzut pe pământ bun, care avea și umezeală, și îngrășăminte, și săpătură adâncă, și celelalte câte sunt de trebuință spre hrana și creșterea lăstarilor odrăsliți și spre o rodire din destul. În acest fel de pământ, sămânța, nu numai că a răsărit ci a și făcut rod însutit. Nu trebuie să se îndoiască nimeni că o sămânță poate să rodească o sută de semințe. Aceasta este cu putință numai într-un pământ bun, adică bine pregătit și bine lucrat. Dacă vom socoti însă câte fapte bune rodește cuvântul lui Dumnezeu, când cade în inima omului bun, vom vedea într-adevăr rodul cel însutit. Auzind această pildă și nepricepând înțelesul ei,

„Ucenicii Lui l-au întrebat: Ce este pilda aceasta? Atunci El le-a răspuns: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți în pilde, ca văzând, să nu vadă, și auzind, să nu înțeleagă“. (Luca 8, 9-10)

Întrebarea ucenicilor este lesne de înțeles, dar răspunsul lui Iisus nu are legătură cu această întrebare, ci cu o altă întrebare, pe care o vom găsi în Evanghelia după Matei (Matei 13, 10-23), și care ne spune că apropiindu-se ucenicii Lui, au zis către Dânsul: „Pentru ce le vorbești lor în pilde“? Au fost deci două întrebări, din care Evanghelistul Matei a scris-o pe cea dintâi, iar Evanghelistul Luca pe cea de a doua. Deci Iisus, la întrebarea cea dintâi: „Pentru ce le grăiești lor în pilde?”, a răspuns: Le grăiesc în pilde, pentru că vouă, celor ce credeți în Mine, v-a dat Dumnezeu harul cunoașterii tainelor, iar celor care n-au crezut, nu le-a dat acest har. Grăiesc în pilde, pentru că aceștia, văzând minunile cu ochii lor trupești, nu le văd și cu ochii sufletului, și auzind cu urechile trupești învățăturile Mele, spuse lămurit și nu în pilde, nu le aud și cu urechile cele sufletești și nici nu le înțeleg. Pentru aceasta grăiesc în pilde către ceilalți, „căci văzând nu văd, și auzind nu aud și nici nu înțeleg“ (Matei 13, 13), „pentru că s-a învârtoșat inima poporului acestuia; urechile lor au asurzit și ochii și i-au închis, ca să nu vadă cu ochii și să nu audă cu urechile și să nu priceapă cu inima, și să nu se întoarcă și să-i vindece. Dar ferice de ochii voștri că văd, și de urechile voastre, că aud“ (Matei 13, 14-15; Isaia 6, 10). Și așa răspunzând Domnul, la cea dintâi întrebare scrisă de Sfântul Evanghelist Matei, cum am arătat, răspunde apoi și la cea de a doua întrebare scrisă de Evanghelistul Luca, adică: „Ce este pilda aceasta“? (Luca 8, 9)

„Iar pilda este aceasta: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Cei de lângă cale sunt cei care aud, dar vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască“. (Luca 8, 11-12)

Deci tâlcuirea pildei este aceasta: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, iar calea arată pe oamenii care merg pe ea și-l aud. Păsări ale cerului sunt duhurile cele rele din văzduh, adică diavolii. Dar cine sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu pe drum? Aceștia sunt oamenii fără cucernicie, care nu sunt cu luare aminte și astfel nu înțeleg cele ce li se spune, după cum grăiește Însuși Domnul, prin Evanghelistul Matei, zicând: „Oricine aude cuvântul împărăției și nu-l înțelege, vine cel viclean și răpește ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânța semănată lângă cale“ (Matei 13, 19). La acest fel de oameni, diavolul îndrăznește și vine, risipind și ștergând din inima lor cuvântul dumnezeiesc auzit, dar pe care ei nu l-au înțeles, ca să nu-și mai aducă aminte de el, și înțelegându-l, să creadă, iar crezând, să se mântuiască. Iisus Hristos, lămurind apostolilor pilda aceasta, a spus mai departe:

„Cei din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină. Ei cred până la o vreme, iar în ceasul ispitei se leapădă“. (Luca 8, 13)

Precum sămânța, care cade pe loc pietros, răsare însă se usucă, fiindcă nu are putința să-și întărească rădăcina din pricina uscăciunii și asprimii pietrei, tot așa și cuvântul lui Dumnezeu face să răsară de multe ori, în inimile oamenilor împietriți, lăstarul credinței însă, din cauza lenevirii și trândăviei lor, cuvântul lui Dumnezeu nu prinde rădăcină și nici nu se întărește în inima lor. Pentru aceasta, în vreme de pace și de liniște, când nu au nici o ispită, stau credincioși; în vreme de ispită însă, adică atunci când se întâmplă să se asculte învățături mincinoase, sau vin prigoane, sau alte întâmplări primejdioase, atunci se leapădă de credință. Aceasta s-a întâmplat și în vremurile cele vechi, dar se mai întâmplă și în zile noastre. Sămânța, spune Mântuitorul,

„Cea căzută între spini, aceștia sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăției și a plăcerilor vieții, se înăbușesc și nu rodesc desăvârșit“ (Luca 8, 14)

Deci sămânța care a căzut între spini, este cuvântul lui Dumnezeu pe care-l aud cei cuprinși de multe griji, cei iubitori de bogăție și iubitori de plăcerile acestei vieți. Puterea și lucrarea cuvântului dumnezeiesc este omorâtă de grijile lumești, de amăgirea bogăției, de dulcețile trupului, după cum mărăcinii înăbușă și omoară lăstarul seminței. „Dar grija acestei lumi și înșelăciunea avuției, spune Sfântul Evanghelist Matei, înăbușă cuvântul și-l fac neroditor“ (Matei 13, 22). Știut este că nu orice grijă vatămă sufletul omului, ci numai grija deșertăciunilor lumești; nu bogăția, ci înșelăciunea bogăției; nu dulceața cea duhovnicească și sfântă, care este fiica bună și credincioasă a faptelor bune, ci dulceața trupească cea înșelătoare, care este mama păcatului. De aceea, Iisus și-a terminat tâlcuirea acestei pilde cu arătarea rodirii sămânței în pământul cel bun, spunând:

„Iar cea de pe pământ bun, aceștia sunt cei ce, cu inima curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și fac rod întru răbdare“. (Luca 8, 15)

Iată care este pământul cel roditor. Sunt acei oameni care au inimă bună și curată, și ascultând cuvântul lui Dumnezeu, îl păstrează, aducându-și aminte totdeauna de el și în orice ispită s-ar găsi vreodată, ei nu-și pierd cumpătul, ci întru răbdare, dau roadele faptelor bune. Domnul nostru Iisus Hristos,

„După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă“. (Luca 8, 8)

Toți avem urechi trupești, dar nu toți avem în același timp și urechi sufletești. Prin urechile trupești auzim cum aud și dobitoacele cele necuvântătoare, dar prin cele sufletești înțelegem ca niște făpturi cuvântătoare, gândindu-ne la cele ce ni se vorbesc. Iar Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne vorbește aici nouă despre urechile cele sufletești, prin care, cel care aude cuvântul lui Dumnezeu și înțelege voia Lui cea sfântă și o săvârșește, se mântuiește. Să rugăm așadar pe Bunul Dumnezeu să ne învrednicească pe noi toți de darul celor mai curați ochi sufletești și al celor mai bune urechi duhovnicești, ca să putem înțelege totdeauna cuvântul Său din Sfânta Evanghelie și să-l putem păstra în inimile noastre toată viața ca pe o sămânță minunată de îmbelșugate fapte bune și bine plăcute lui Dumnezeu.

Categories: Articole