După pătimirea și învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, puterea diavolilor asupra oamenilor a încetat cu desăvârșire. Dar nu tot astfel era și mai înainte. Sfânta Scriptură ne înfățișează multe cazuri de îndrăciți, adică de oameni chinuiți de diavoli; iar Sfânta Evanghelie pe care ați auzit-o astăzi, ne arată pătimirea unui îndrăcit, pe care Mântuitorul Hristos, cu dragostea Sa cea nesfârșită față de oameni, și cu milostivirea Sa fără de margini, l-a scăpat de suferință și l-a vindecat. Unii zice că îndrăcitul de atunci, vindecat de Hristos, era epileptic. După ei, ar însemna că cei epileptici umblă goi, fug din casele lor și locuiesc în morminte, sau că, sfărâmând obezile și lanțurile de fier cu care sunt legați, aleargă prin pustie. Deci, după susținerile lor, ar mai însemna că epilepsia a ieșit din cel epileptic și a intrat în porci, iar porcii epileptici, fugind, s-au pornit cu toată turma în prăpastie, și intrând în lac, s-au înecat. Care om cu mintea sănătoasă se poate lua după asemenea cuvinte, știind că epilepsia nu face niciodată aceste lucruri? Lăsând la o parte niște susțineri atât de șubrede și crezând cu tărie în adevărul Sfintei Evanghelii, vom fi și mai întăriți în credința noastră, dacă vom asculta cu toată luarea aminte tâlcuirea ei. Această minune, pe care am auzit-o astăzi, s-a mai tâlcuit și în Duminica a cincea după Rusalii, fiind povestită acolo de Sfântul Evanghelist Matei. Cum însă Sfântul Evanghelist Luca povestește unele întâmplări despre care Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune nimic, vom tâlcui aici numai pe acestea, fără să mai repetăm tot ce am spus acolo.
Frați creștini,Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că:
„În vremea aceea, venind Iisus în ținutul gherghesenilor, care este dincolo de apă, în fața Galileii, când a ieșit pe uscat, L-a întâmpinat un om din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai sălășluia, ci în peșterile cu morminte. Văzându-L pe Iisus, a răcnit și a căzut înaintea Lui și cu glas puternica zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui“. (Luca 8, 26-28)
De ce Evanghelistul Matei a numit acest ținut al gadarenilor, iar Evanghelistul Luca l-a numit al gherghesenilor și de ce Evanghelistul Matei a pomenit de doi îndrăciți, iar Evanghelistul Luca de unul? De ce îndrăciții locuiau în peșterile cu morminte și ce înseamnă cuvintele: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui preaînalt“? Toate acestea le-am arătat pe larg în tâlcuirea Evangheliei din Duminica a cincea după Pogorârea Sfântului Duh. Aici vom arăta numai că Evanghelistul Luca a spus că îndrăcitul era chinuit de demoni de mulți ani, ca să arate greutatea vindecării, iar prin cuvintele: „Rogu-Te, nu mă chinui“, a arătat că și rugăciunea demonilor dobândește milostivirea Iubitorului de oameni Iisus. După aceasta se vede că înșiși demonii, dacă s-ar fi pocăit și s-ar fi întors la Dumnezeu, cerând iertare, Dumnezeu s-ar fi milostivit spre dânșii și ar fi ascultat rugăciunea lor. Deci demonii s-au rugat cutremurați,
„Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă afară din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea. Și-l legau în lanțuri și în obezi și-l puneau sub pază, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demoni în pustie“. (Luca 8, 29)
Domnul cunoștea că demonii puseseră stăpânire de multă vreme pe acest om și-l chinuiau cu cruzime. De aceea, făcându-l-se milă, a poruncit duhului celui necurat, să iasă dintr-însul. Iar demonii sfărâmau lanțurile și legăturile picioarelor și-l duceau cu sila prin pustie, ca să-l chinuiască mai ușor, avându-l acolo singur și lipsit de orice ajutor omenesc, sau atunci când nu-l duceau în pustie, chinuiau totodată: și pe păzitorii lui, silindu-i să alerge încoace și încolo, în căutarea lui.
„Și l-a întrebat Iisus, zicând: care-ți este numele? El a răspuns: legiune, căci demoni mulți intraseră în el“. (Luca 8, 30)
Iisus Hristos, ca un Dumnezeu adevărat, știa numele și numărul demonilor care intraseră în cel îndrăcit, dar a întrebat, ca să cunoască cei de față că mulți demoni îl stăpâniseră pe bietul om: o legiune, adică șase mii. Deși erau atât de mulți, ei s-au cutremurat de dumnezeiasca Lui putere,
„Și se ruga de El să nu le poruncească să meargă întru adânc“. (Luca 8, 31)
Adâncul este locul cu adâncime fără sfârșit, pe care l-a numit Sfântul Apostol Petru, întuneric și tartar. Unde este însă locul acesta: în adâncurile pământului, sau afară de lume, nimeni nu știe, pentru că acest lucru nu l-a arătat nici dumnezeiasca Scriptură. Știm însă că acesta este locul în care Dumnezeu, după cum zice Sfântul Apostol Iuda, ține pe demoni, ca să-i judece în ziua cea mare a Judecății. Și-L rugau demonii pe Iisus să nu le poruncească să meargă în întunericul adâncului rânduit lor, nădăjduind să mai poată face încă rău în omenire.
„Iar acolo era o turmă mare de porci, care pășteau pe munte și l-au rugat să le îngăduiască lor să intre în porci; și le-a îngăduit. Și ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a repezit de de pe povârniș în lac și s-a înecat. Iar păstorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au dat de veste în cetate și prin sate“. (Luca 8, 32-34)
Sfântul Evanghelist Matei a spus că era departe de dânșii o mare turmă de porci, care pășteau, iar Sfântul Evanghelist Luca a arătat și locul unde pășteau porcii: în munte. Fiindcă Sfântul Evanghelist Matei a spus că turma de porci a sărit de pe țărm în mare, iar Evanghelistul Luca a zis că s-au repezit de pe povârniș în lac, să nu socotiți că sfinții evangheliști vorbesc unul împotriva celuilalt, pentru că unul și același lac se numea și lacul Genizaretului și marea Galileii sau marea Tiberiadei. De aceea, Evanghelistul Matei l-a numit mare, iar Luca lac. Pentru ce au cerut demonii să intre în porci, și Domnul le-a dat voie, suferind stăpânii lor atâta pagubă și pentru ce păstorii au fugit, am arătat la tâlcuirea Evangheliei din Duminica a cincea după Rusalii. După ce paznicii porcilor au vestit celor din cetate și din sate, cum toți porcii lor s-au înecat,
„Atunci locuitorii au ieșit să vadă ce a fost și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și cuminte, șezând jos la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Și cei ce văzuseră, le-au spus cum a fost mântuit îndrăcitul. Și L-au rugat pe El toată mulțimea din ținutul gherghesenilor să se ducă de la ei, căci frică mare îi cuprinsese. Și El, intrând în corabie, s-a înapoiat“. (Luca 8, 35-37)
Au ieșit oamenii din cetate și de prin sate să vadă ce se făcuse. Înainte de vindecare, cel îndrăcit era gol, locuia în gropi de morminte, sfărâma lanțurile de fier și obezile și era gonit de demoni prin locuri pustii. Acum, cei care au venit din cetate și de prin sate, au aflat pe omul izbăvit de stăpânirea demonilor, șezând lângă picioarele lui Iisus Hristos, îmbrăcat, liniștit și întreg la minte. Pentru ce însă s-au înfricoșat? Izbăvirea celui îndrăcit nu aducea frică, ci bucurie, mulțumire și recunoștință. I-a înfricoșat însă pierderea porcilor, pentru că legea iudaică oprea mâncarea din cărnurile de porc, iar ei hrăneau porcii: „Din carnea acestora, zicea Legea, să nu mâncați și de stârvurile lor să nu vă atingeți, că acestea sunt necurate pentru voi“ (Levitic 11, 8; Deuteronom 14, 8). Prăvălirea porcilor în mare înseamnă o mare pagubă pentru ei, dar ei simțeau, în același timp că această pagubă era și o pedeapsă pentru călcarea de către ei a Legii. Deci, văzând ei paguba aceasta, s-au temut ca nu cumva să mai fie pedepsiți și pentru alte nelegiuiri ale lor. Pentru aceasta L-au rugat cu toții pe Iisus Hristos, ca să plece de la ei. Iar Domnul Iisus, socotind că din întâmplarea aceasta minunată, atât stăpânii porcilor cât și ceilalți vor scoate învățături ca să nu mai calce în viitor Legea, intrând în corabie, s-a înapoiat în cealaltă parte a lacului, de unde venise.
„Iar bărbatul din care ieșiseră demonii, se ruga de El să-l lase lângă Dânsul. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: „Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu“. Și el s-a dus, vestind prin tot orașul cât bine i-a făcut Iisus, lui“. (Luca 8, 38-39)
Unii zic că omul vindecat ruga pe Iisus Hristos ca să rămână cu El, pentru că se temea, în caz de despărțire, să nu cadă iarăși în stăpânirea demonilor și să pătimească din nou, așa cum pătimise înainte de întâlnirea cu Iisus. Cum însă răspunsul Domnului Hristos nu pomenește nimic despre frica celui vindecat, mai de crezut este că el, din recunoștință pentru vindecare, voia să fie mai departe slujitor al lui Iisus Hristos, să se găsească întotdeauna alăturea de Domnul, ca și ceilalți ucenici ai Mântuitorului și să poată arăta totdeauna mulțumire Binefăcătorului lui, pentru vindecarea primită. Dar Domnul, alegând mai mult propovăduirea decât slujba Lui, l-a trimis la casa lui, ca să propovăduiască minunile lui Dumnezeu și milostivirea Lui, zicându-i, cu smerenie: Povestește, nu câte ți-am făcut Eu, ci povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu. Iar cel vindecat, arătându-și credința și mulțumirea lui, povestea și propovăduia în toată cetatea cele ce i-a făcut Iisus, lui.
Categories: Articole