Când citim cărțile dumnezeieștii Scripturi, vedem cum strălucește într-însele curăția dumnezeiască, prin curatul adevăr al lucrurilor descrise; vedem înțelepciunea dintr-însele, și harul și puterea lui Dumnezeu, care ne umplu de fericire toată ființa noastră sufletească și toată mintea noastră. Acest lucru se întâmplă și cu răspunsul pe care am auzit că l-a dat Domnul în Sfânta Evanghelie de astăzi, atunci când înaintea Lui s-a înfățișat un învățător al legii, cu gândul de a-L ispiti în cuvânt. Sfânta Evanghelie ne istorisește că:
„În vremea aceea, a venit la Iisus un învățător al Legii, ispitind pe Iisus, și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci“? (Luca 10, 25)
Învățătorii Legii erau aceia care tâlcuiau și învățau Legea lui Moise. Deci unul dintre aceștia, auzind că Iisus învăța poporul, a venit la Iisus, nu ca să-L asculte și să se folosească cu ceva de pe urma învățăturii Lui, ci să-L ispitească. De aceea, L-a întrebat, zicând: „Învățătorule, ce trebuie să fac, ca să moștenesc viața de veci?“ Această întrebare cuprinde o mare ispitire. Legiuitorul socotea că, prin această întrebare, a întins o cursă lui Iisus Hristos, căci dacă ar fi răspuns că legea pe care o învăța Hristos duce pe om la viața cea veșnică, legiuitorul L-ar fi învinuit atunci pe Iisus Hristos că este potrivnic lui Dumnezeu, pentru că învață altă lege, nu pe cea dată de Dumnezeu iudeilor, prin Moise. Dar Cunoscătorul de inimi,
„Iisus a grăit către el: ce este scris în Lege? Cum citești?” (Luca 10, 26)
Fiindcă Legea lui Moise nu putea să-i facă desăvârșiți și, vrednici pentru viața cea veșnică pe cei care se apropiau de ea, iar credința în Hristos poate să-i mântuiască pe cei care se apropie de Dumnezeu printr-Însul, de aceea nu i-a zis: dacă vei păzi Legea lui Moise, vei moșteni viața veșnică, ci l-a întrebat, ce este scris în Lege, pentru ca, din răspunsul lui, să-l învețe și cele despre întruparea Sa. Ce este scris în Legea lui Moise, adică, cu care duh și socoteală citești tu Legea? Numai după slovă, sau și după duh, ca un israelitean adevărat?
„Iar el, răspunzând, a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, și din tot sufletul tău, și din toată virtutea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele, ca însuți pe tine“. (Luca 10, 27)
Una nădăjduia învățătorul Legii, și alta i-a răspuns Iisus. De aceea, silit fiind de Domnul, el spune mai întâi cuvintele Legii, repetând porunca aceea care învață despre dragostea cea din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea și din tot cugetul, față de Dumnezeu și față de aproapele, prin care se făgăduiește viața cea veșnică tuturor celor ce o vor păzi.
„Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns. Fă aceasta și vei fi viu!“. (Luca 10, 28)
Învățătorul Legii nu credea în Iisus Hristos, totuși, Iisus i-a zis că, dacă iubește pe Dumnezeu și pe aproapele, cum spune Legea, va fi viu, adică va moșteni viața veșnică. Dar poate cineva să se mântuiască fără credința în Hristos? Nu! Dar Iisus i-a răspuns așa învățătorului legii, pentru că Legea lui Moise este povățuitoare și învățătoare a credinței în Hristos, iar cel ce crede cu adevărat în învățătura lui Moise, acela crede și în Iisus Hristos, după cum Însuși Domnul a zis: „Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în Mine, căci el despre Mine a scris“ (Ioan 5, 46).
„Dar el, voind să se îndreptățească pe sine însuși, a zis către Iisus: și cine este aproapele Meu? (Luca 10, 29)
Oare, nu știa învățătorul Legii cine este aproapele lui? Ca un învățător al Legii, el știa destul de bine, dar, pentru că răspunsul ce l-a dat lui Iisus Hristos l-a arătat, celor de față, că nu știa nici măcar începutul Legii, de aceea a socotit să-și acopere greșeala și să-și justifice răspunsul, prin care a spus legea de la început și până la sfârșit. Cu un cuvânt, el a vrut pe de o parte să se îndreptățească pe sine în greșeala făcută, iar pe de altă parte, fiindcă iudeii socoteau aproape al lor numai pe cei de un neam cu ei și pe prietenii lor, nu pe orice om din orice neam. Prin aceasta el nădăjduia să obțină un răspuns, prin care Iisus să ajungă în conflict cu poporul care era de față.
„Dând răspuns, Iisus a zis: un om se cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort“. (Luca 10, 30)
Prin răspunsul acesta, Iisus a arătat care este aproapele, zicând simplu și fără nici o deosebire: un om oarecare, adică orice om, prin asemănarea firii sale, este aproapele omului. Către orice om avem datoria să arătăm dragoste și ajutor. Dar, cu acest răspuns, dat prin pilda aceasta, Iisus a arătat și mila întrupării Sale față de firea omenească, pentru că omul, care se cobora de la Ierusalim la Ierihon, este toată făptura oamenilor, care din cauza păcatului strămoșesc a plecat din Ierusalim, adică din viața cea fericită și fără suferințe, în Ierihonul din vale, adică în pământul plin de suferințe și de chinuri. Tâlharii sunt diavolii, care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeiești, l-au rănit cu rănile păcatului, lăsându-l aproape mort. Nu l-au putut omorî cu totul, pentru că, după păcat, numai trupul s-a făcut muritor, iar sufletul a rămas nemuritor, abia aducându-și aminte de Dumnezeu. Și, pe când cel gol și rănit stătea în mijlocul drumului, lăsat de tâlhari aproape mort,
„Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea, dar văzându-l, a trecut mai departe. Tot așa și un levit, ivindu-se pe acolo, a venit, l-a văzut și a trecut pe mai departe. (Luca 10, 31-32)
Preotul înseamnă Legea lui Moise, care a legiuit cele despre preoție; iar levitul înseamnă proorocii, care au fost slujitori ai lui Dumnezeu și învățători ai venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. Din cer s-a coborât Legea și s-a dat lui Moise, în Sinai. De Dumnezeu au fost trimiși și proorocii. Dar nici Legea, nici proorocii n-au putut să șteargă păcatul strămoșesc și să ridice firea omenească din căderea ei cea mare, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Pentru că este cu neputință ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele“ (Evrei 10, 4). Deci au venit și Legea și proorocii pe drumul și în locul unde a fost izgonit omul, adică pe pământ, și au văzut starea lui cea vrednică de lacrimi; au trecut însă mai departe și s-au dus, neputând să-i vindece rănile lui.
„Însă un samarinean, care călătorea, sosind în dreptul lui și văzându-l, i s-a făcut milă de el, și a venit la el, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și i-a purtat de grijă“. (Luca 10, 33-34)
Samarineanul este Domnul nostru Iisus Hristos, Care s-a coborât din cer și a venit în lume, unde, văzând starea jalnică a omului, a fost cuprins de milă. Apropiindu-se de oameni și stând împreună cu ei, a legat cu harul Său rănile sufletului lor, cum leagă doctorul rănile trupului. A turnat apoi untdelemn și vin, adică blânda învățătură a iubirii de oameni, zicând: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). După aceasta, a pus pe cel rănit pe dobitocul său și l-a dus la o casă de oaspeți, adică la Biserica Sa, care, ca și o casă de oaspeți, primește toate neamurile și popoarele și pe orice om care vine la dânsa cu credință. Și a avut grijă de cei care sunt în Biserica Lui, dându-le harul Sfântului Duh, prin împărtășirea cu Sfintele Taine.
„Iar a doua zi, la plecare, scoțând doi dinari i-a dat gazdei, zicând: ai grijă de el și ce vei mai cheltui, când eu mă voi întoarce, îți voi da înapoi“. (Luca 10, 35)
Gazdă este orice preot și păstor al Bisericii, pentru că el primește în casa de oaspeți a lui Dumnezeu, adică în Biserică, pe toți cei care vin cu credință. Cei doi dinari sunt cele două așezăminte, Scriptura Veche și Sfânta Evanghelie. Cât timp Domnul Iisus a fost în lumea aceasta, El a purtat grijă de Biserica Sa, după cum singur a arătat, zicând: „Când eram cu dânșii în lume, Eu îi păzeam pe ei întru numele Tău“ (Ioan 17, 12). Iar a doua zi plecând, adică ieșind din lumea aceasta, Iisus, prin apostolii trimiși în toată lumea, a scos acești doi dinari și i-a dat tuturor conducătorilor Bisericii Lui, poruncindu-le să poarte grijă tot timpul de mântuirea credincioșilor, prin cuvintele: Poartă grijă de dânsul, și orice vei mai cheltui, când Eu mă voi întoarce, îți voi da înapoi. Pentru osteneli, nevoințe și jertfele lor, pe care le vor pune în această grijă, Hristos le-a făgăduit să le răsplătească, când va veni iarăși să judece viii și morții. Terminând de spus pilda, Iisus a întrebat pe învățătorul Legii:
„Care dintre acești trei, ți se pare că a fost aproapele celui ce a fost căzut între tâlhari?“ (Luca 10, 36)
Prin această întrebare, Iisus îl pune pe legiuitor să judece însuși cele întâmplate și să spună, care dintre cei trei este aproapele celui căzut în mâna tâlharilor: preotul sau levitul, care a trecut pe alături, după ce l-au văzut pe moarte, gol și rănit, sau samarineanul, care i-a arătat atâta dragoste, grijă și milă?
„El a răspuns: cel care a avut milă de el. Atunci Iisus i-a zis: du-te și fă și tu la fel!“ (Luca 10, 37)
Legiuitorul a fost silit de puterea cuvintelor lui Iisus Hristos să mărturisească adevărul, recunoscând că aproapele este acela care a făcut milă cu cel căzut în mâna tâlharilor, adică, samarineanul. Iar Iisus auzind că legiuitorul a judecat drept, l-a sfătuit să meargă să facă și el milă cu aproapele său, ca și samarineanul. Sfatul dat învățătorului Legii este dat și nouă celor ce credem în Iisus Hristos. Să luăm deci aminte, din convorbirea învățătorului Legii cu Mântuitorul, că viața cea veșnică nu poate fi câștigată decât de cei ce împlinesc poruncile dumnezeiești, dovedind că iubesc pe Dumnezeu din tot cugetul, din tot sufletul și din toată inima și pe aproapele ca pe ei înșiși. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne fie într-ajutor în toate zilele vieții noastre ca să putem împlini aceste porunci și să ne învrednicim de moștenirea vieții veșnice.
Categories: Articole