Binele suprem este rugăciunea și dialogul cu Dumnezeu, deoarece aceasta este o unire intimă cu El: așa cum ochii trupului se luminează atunci când contemplă lumina, tot așa, sufletul care se îndreaptă către Dumnezeu se luminează cu lumina Sa inefabilă. Desigur, e vorba despre o implorare care să nu fie de rutină, ci făcută din inimă; care să nu fie limitată la un timp concret sau la câteva ore determinate, dar care se prelungește zi și noapte fără întrerupere. 

  De fapt, este bine să ne înălțăm mintea la Dumnezeu nu numai atunci când ne dedicăm în mod expres rugăciunii, ci și atunci când ne ocupăm cu altceva, cum ar fi îngrijirea săracilor sau grija faţă de alții şi faptele utile ale milostivirii, în care trebuie să amestecăm dorinta și amintirea lui Dumnezeu, așa încât toate faptele noastre, ca şi cum ar fi condimentate cu sarea iubirii lui Dumnezeu, să se transforme într-un aliment plăcut Domnului. Însă vom putea să avem parte, pentru totdeauna, de ceea ce acordă Dumnezeu numai dacă îi vom dedica mult timp. Rugăciunea este lumina sufletului, adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu, mijlocitoare între Dumnezeu și oameni. Ea face ca sufletul să se ridice până la cer şi să-L îmbrăţișeze pe Dumnezeu cu îmbrățișări inefabile, gustând laptele divin, asemenea copilului care, plângând, o cheamă pe mama sa; prin rugăciune, sufletul îşi expune propriile dorinţe și primește daruri mai mari decât toată natura vizibilă. 

 Rugăciunea se prezintă înaintea lui Dumnezeu ca o venerabilă mijlocitoare, înveseleşte sufletul nostru și liniştește aspirațiile sale. Mă refer la rugăciunea adevărată, nu la simplele cuvinte: rugăciunea care este o dorință a lui Dumnezeu, o pietate inefabilă, dată nu de oameni, ci acordată de harul divin, despre care Apostolul spune: Nu știm ce să cerem în rugăciune așa cum se cuvine, dar Duhul însuși se roagă pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8, .20b). 

 Darul unei asemenea rugăciuni, atunci când Dumnezeu îl dă cuiva, este o bogăţie inepuizabilă și un aliment ceresc ce satură sufletul; cel care îl gustă este aprins de o dorință veşnică de Domnul, ca de un foc arzător care îi înflăcărează sufletul. 

 Atunci când vrei să reconstruiești în tine acea locuință pe care Dumnezeu a edificat-o în primul om, împodobeștete cu modestie și umilință şi fă-te strălucitor cu lumina dreptății; împodobește-ți casa cu fapte bune; împodobeșteți fiinţa, în loc de pietre şi mozaicuri, cu credință şi răbdare; şi, în vârful tuturor, asemenea celui care pune acoperișul pentru a încorona un edificiu, pune rugăciunea pentru a-i pregăti lui Dumnezeu o casă perfectă și a-L putea primi în ea ca într-un palat regesc și strălucitor, de vreme ce, prin harul divin, este ca şi cum ai avea însuși chipul Domnului așezat în templul sufletului. (Sf Ioan Gură de Aur)

Categories: Articole