Enchiridion patristicum. Timpul pascal (III)

  Toma, unul dintre cei doisprezece, numit şi Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus (In 20, 24), Numai acest ucenic era absent. Atunci când s-a întors, a auzit relatarea faptelor întâmplate, dar a refuzat să creadă în ceea ce a auzit. Domnul a venit din nou și i-a dat ucenicului necredincios să atingă coasta, i-a arătat mâinile și, indicând cicatricele rănilor Sale, a vindecat rana necredinței lui.

 Fraţilor preaiubiți, ce anume vedeți în toate acestea? Oare credeţi că este o simplă întâmplare faptul că acel ucenic ales de Domnul a fost absent, că, venind, a auzit faptul petrecut, că, auzind, el s-a îndoit, că, îndoindu-se, el a atins și că, atingând, el a crezut?

 Nu, acestea nu au fost o simplă întâmplare, ci s-au petrecut din dispoziţie divină. Blândeţea Domnului a actionat în mod minunat, deoarece acel ucenic, cu îndoielile sale, în timp ce atingea rănile trupului Învățătorului el vindeca în noi rănile necredinţei. Necredinţa lui Toma a folosit mai mult pentru credinţa noastră decât pentru credinţa celorlalți ucenici. De fapt, în timp ce el este condus din nou la credință prin atingere, sufletul nostru este consolidat în credință prin depășirea oricărei îndoieli. Astfel, ucenicul care s-a îndoit și a atins a devenit martor al adevărului învierii. 

  EI a atins și a exclamat: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că m-ai văzut, Toma, ai crezut (In 20, 28-29). Şi cum apostolul Pavel a spus: credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evr 11,1), este clar că credinţa este dovada acelor lucruri care nu se pot vedea. Lucrurile care se văd nu mai cer credinţa, dar sunt obiect al cunoașterii. Dar dacă Toma a văzut și a atins, cum de se spune: Pentru că m-ai văzut, ai crezut? De fapt, el a văzut ceva și a crezut altceva. Divinitatea nu poate fi văzută de omul muritor. Așadar, el a văzut un om și L-a mărturisit pe Dumnezeu, spunând: Domnul meu şi Dumnezeul meu! El a crezut văzând. A văzut un om adevărat și a spus că era acel Dumnezeu pe care nu-l putea vedea. 

 Ne provoacă mare bucurie ceea ce urmează: fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut (In 20,28). Fără îndoială, cu aceste cuvinte suntem indicaţi în special noi, cei care credem în Cel pe care nu L-am văzut cu simțurile noastre. Am fost desemnaţi noi, cu condiția insă ca să facem ca faptele noastre să urmeze credinței. Crede cu adevărat cel care pune în practică, prin viaţa sa, adevărul în care crede. Sfântul Pavel spune despre cel care zic doar, prin vorbe, că au credinţă: Ei declară că îl cunosc pe Dumnezeu, dar îl tăgăduiesc prin fapte (Tit 1,16). lar Iacob scrie: Credinţa fără fapte este moartă (lac 2,26). (Sf Grigorie cel Mare)

 

 

0%
încărcat
Se încarcă
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...