Greu lucru este să scapi de gândul slavei deșarte, căci tocmai ceea ce faci spre surparea lui ți se face început al altei slave deşatre. Demonii nu se opun oricărui gând drept al nostru, ci unora li se împotrivesc înseși răutăţile/viciile noastre în măsura în care au ajuns o calitate a noastră.

Evagrie revine aici la „subtilitatea” demonului slavei deşarte, căci ea este într-adevăr remarcabilă:

„Sunt uimit de iscusința demonilor când îi văd cum se folosesc de orice. Pânza aspră le serveşte drept slavă deşartă, la fel şi haina de mătase; şi cuvântul şi tăcerea; și săturarea şi foamea; și retragerea şi întâlnirea cu oamenii. Pe drept cuvânt a numit unul din fraţi slava deşartă un spin care înțeapă oriunde”.

Pentru a face foc din toate lemnele, demonii — şi nu numai cel al slavei deşarte — folosesc dintotdeauna o stratagemă perfidă « Cugetau la poticnirea mea.»

Lucru foarte bine zis, căci adeseori demonii nu ne insuflă gânduri rele pe față, pentru ca mintea să nu-și dea seama pe loc de lipsa lor de bun-simţ şi să nu le respingă. Ci seamănă gândurile rele împreună cu altele care par bune. Dar nu fac aşa decât cu cei desăvârşiţi care sunt nepătimaşi. Celor necuraţi le sugerează pe faţă gândurile rele, pe care nu sunt în stare să le respingă atât din pricina patimilor lor, cât şi din pricina cunoaşterii lor lipsire de minte. Aşa i-au spus şi Evei: « Veţi fi ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul» (Fac 3, 5)”

Dar ce înseamnă faptul că demonii nu opun rezistenţă „tuturor” gândurilor noastre bune? „Gândului bun (care-şi are obârşia fie în insuflarea îngerilor, fie în «seminţele virtuţii» din natura noastră creată bună, i se opun doar două gânduri: cel demonic şi cel ce vine din alegerea noastră liberă care înclină spre rău” .

Cum demonii nu cunosc inima noastră, sunt obligați să observe comportamentul nostru prin care ne trădăm mişcările secrete ale inimii, fără să ştim şi să vrem acest lucru. Aşa fac şi pentru slava deşartă. Dacă ne văd că facem binele din motive impure, atunci nu ni se opun. Responsabilitatea ultimă ne revine, aşadar, întodeauna nouă şi voinţei noastre libere. „Noi înşine ne supunem demonilor prin lipsa noastră de credință”.

Dar cum să prevenim această „subtilă” tactică a demonilor? Cum să ne eliberăm din dilema ispitelor diabolice şi a propriilor noastre „vise găunoase”?

Printr-o discreţie absolută, cum ne-a învăţat Hristos Însuşi (Mt 6, 1) şi cum o recomandă frecvent şi insistent şi Evagrie. „Mireasma ostenelilor cale pecetluieşte-o cu pecerea tăcerii”.
„Noaptea să mănânci carnea Paştelui (Ieș 12, 8), şi nu-ți face publică înfrânarea ascunsă, nici să nu o arăți în lumina multor martori, pentru ca Tatăl, Care vede în ascuns (Mt 6, 6) să-ţi răsplătească pe faţă.

(Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, Deisis, Sibiu, 2006)

Categories: Articole