„Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie” (Coloseni 3, 12).

Ai văzut precizia cuvântului, şi cum el voieşte ca necontenit să fim milostivi? Nu a zis simplu „miluiţi, sau milostiviţi-vă”, ci „îmbrăcaţi-vă întru milostivire”, adică după cum haina este pururea cu noi, tot aşa şi milostenia. Şi n-a zis simplu „milostivirea” sau „milostenia”, ci „milostivirile îndurării”, ca să imităm iubirea aceea firească a tatălui către fiu.

Dar noi facem cu totul invers, căci de s-ar apropia cineva cerând un ban, îl batjocorim, îl vorbim de rău şi-l numim şarlatan. Şi nu te înfricoşezi, omule, nu ţie ruşine să-l numeşti şarlatan fiindcă îţi cere un colţ de pâine? Dar dacă el dă năvală asupra ta, tocmai pentru aceasta este vrednic de a fi miluit, fiindcă este atât de flămând încât este silit a se îmbrăca cu o asemenea mască. Dar şi aceasta este tot vina cruzimii noastre, fiindcă dacă noi nu suferim a le da cu uşurinţă, atunci şi ei se văd siliţi a inventa tot felul de metode ca să amăgească neomenia noastră, şi să înmoaie sălbăticia care ne stăpâneşte. De altfel, dacă ţi-ar cere argint şi aur poate că ai avea vreun cuvânt de îndoială. Dar când el se apropie spre a-ţi cere hrana de trebuinţă, de ce mai filosofezi degeaba, de ce-l mai descoşi în zadar, acuzându-l de lene şi trândăvie?

Dacă ar trebui să se spună acestea, apoi nu altora, ci nouă înşine ar trebui să ne fie spuse. Când tu te apropii de Dumnezeu şi-I ceri iertarea păcatelor, aduţi aminte de aceste cuvinte, şi vei cunoaşte atunci că mai cu dreptate ar fi ca tu să auzi asemenea cuvinte din partea lui Dumnezeu, decât săracul din partea ta. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a zis niciodată către tine astfel de vorbe, precum: „Fugi, pleacă de aici, căci eşti un şarlatan de vreme ce, intrând mereu în biserică şi auzind poruncile Mele, totuşi când te duc în târg tu preferi înaintea poruncilor aurul, şi cîrdăşia necurată, şi pofta, şi toate celelalte răutăţi. Acum, când te găseşti înaintea Mea, eşti smerit, însă după rugăciune eşti insolent, crud şi neomenos. Scuteşte-Mă, deci, de aici şi să nu mai vii niciodată!”. De acestea, zic, şi de mai mari decât acestea am fi vrednici să auzim din partea lui Dumnezeu, şi totuşi pe nimeni n-a batjocorit în aşa fel, ba mai mult, îndelung rabdă şi toate cele ale Sale le împlineşte, şi ne dă chiar mai multe decât cerem.

Acestea cugetându-le, iubiţilor, să potolim foamea săracilor, chiar de ar da năvală când cer, şi să nu-i mai descoasem, căci şi noi avem nevoie de mântuire, de iertare, de iubire şi de milă multă. Nu este posibil să ne mântuim în alt mod, dacă vom examina cu exigenţă faptele noastre, ci în mod necesar vom fi pedepsiţi şi ne vom pierde cu totul. Să nu ne facem judecători aspri ai altora, ca nu cumva şi nouă să ni se ceară socoteală aspră pentru faptele noastre; căci avem păcate mai presus de orice iertare. Când noi miluim pe săraci, ne miluim mai cu seamă pe noi care am păcătuit în fapte neiertate, şi astfel vom strânge şi pentru noi o astfel de milă. Oricât ne-am trudi noi, niciodată nu vom putea să arătăm atâta iubire de oameni, pe câtă ne este de trebuinţă nouă a avea din partea lui Dumnezeu.

Deci, cum nu este absurd ca noi, care avem atât de mare nevoie de iubirea Lui de oameni, să ne facem controlori aspri ai fraţilor noştri, şi să lucrăm totul împotriva lor? Prin asemenea fapt, tu nu doar l-ai declarat pe acela ca nevrednic de binefacerea ta, pe cât te-ai declarat singur ca nevrednic de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Cel ce controlează cu amănunţime pe fratele său, cu atât mai mult va fi el însuşi controlat şi cercetat de Dumnezeu. Deci, să nu grăim împotriva noastră prin asemenea vorbe, ci când săracii se apropie de noi, fie stăpâniţi de lene sau trândăvie, noi să le dăm. Fiindcă şi noi păcătuim de multe ori din cauza lenevirii, ba chiar totdeauna, şi totuşi Dumnezeu nu ne pedepseşte imediat, ci ne acordă un termen de pocăinţă, hrănindu-ne în fiecare zi, certându-ne, învăţându-ne, şi toate înlesnindu-ni-le, ca astfel şi noi să imităm mila Lui cea mare. Să sfârşim deci cruzimea aceasta, să scoatem din noi sălbătăcia, căci mai mult nouă înşine ne facem bine decât altora. Acestora le dăm poate argint, pâine şi haină, însă nouă ne strângem mai dinainte slava aceea, pe care nici nu e cu putinţă a o reprezenta prin cuvânt. Căci noi, primind trupuri nestricăcioase, împreună ne vom slăvi şi împreună vom împărăţi cu Hristos.

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia XIV – Tâlcuiri la Epistola către Romani a Sfântului apostol Pavel – Numai omul cel virtuos trăieşte, cel păcătos este deja mort)

Categories: Articole