Omul este o doime: cel din afară și cel lăuntric, al trupului și al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: „omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit” (I Petru 3, 4). și Sfântul Pavel lămurește îndoita fire omenească, spunând: „cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește zi de zi” (II Cor. 4, 16). Aici Apostolul vorbește lămurit despre omul cel dinafară și cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmește din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârșire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu și prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului: „o prăpastie este lăuntrul și inima omului!” (Psalm 63, 7). Tot astfel vorbește și Apostolul: „cine dintre oameni știe ale omului, fără numai duhul omului care este întru el?” (I Cor. 2, 11). Singur doară Cela ce ispitește inima și rărunchii, cunoaște toate tainele omului lăuntric.

De aceea și învățătura este o doime; cea dinafară și cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meșteșugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuțită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseții, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoștința care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smerește; într-adevăr, cunoștința cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine și nimic altceva nu dorește, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David: „ție inima mea pururea ți-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a fața mea; fața Ta, Doamne neîncetat o caut” {Psalm 26, 13). și apoi: „precum cerboaica dorește apa izvoarelor, tot așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalm 41, 1).

Rugăciunea de asemenea este o doime dinafară și lăuntrică; cea care se face la arătare și cea care se face în taină; cea care se săvârșește în adunare și cea care se rostește în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire și rugăciunea săvârșită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială și se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obștească își are timpurile ei: miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia și pavecernița, rugăciuni la care oamenii sunt chemați de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârșește uneori fără să aibă nevoie de o vreme anumită, ci după voia fiecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuși. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane și de alte cântări și de lucrări preoțești, pe când cealaltă (cea tainică, cea de bunăvoie), așa cum nu ține seamă de o vreme anumită, tot așa nu-și hotărăște nici numărul rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puțin, alteori mai mult. Cea dintâi este rostită în auzul tuturor, cu gura și cu glas tare, pe câtă vreme cea de a doua se săvârșește numai cu mintea. Întâia se rostește în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar odihnindu-te în pat; într-un cuvânt: întotdeauna, oricând ți s-ar întâmpla să ridici mintea către Dumnezeu. Întâia, cea obștească, se săvârșește în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulți credincioși, pe când cea de a doua, cea însingurată, se săvârșește într-o încăpere încuiată, potrivit cuvântului Domnului: „când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns” (Mat. 6, 6).

Tot astfel cămara este și ea o doime; una din afară și alta lăuntrică, materială și duhovnicească; cea materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; sau, după cuvintele Sfântului Teofilact gândul cel tainic. Acestea sunt unul și același lucru (Coment. la Matei, cap. 6). De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea duhovnicească este pretutindenea purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla omul, se află cu el și inima lui întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se poate încuia cu mintea, adunându-și gândurile și se poate ruga lui Dumnezeu în taină fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei.

Rugăciunea lăuntrică, când se întâmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie mișcat de Duhul spre săvârșirea ei, nu are nevoie nici de gură, nici de slovă tipărită, nu se folosește de mișcarea limbii, nici de glasul gâtlejului (deși aceasta se întâmplă uneori și în singurătate), ci doar numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu și de adâncirea omului în sine însuși, lucrare ce se poate împlini în orice loc.

Cămara materială, a omului ce se liniștește într-însa, închide o singură ființă, pe când cea lăuntrică, cea duhovnicească, îi face loc și lui Dumnezeu și întregii împărății Cerești, potrivit cuvintelor evanghelice ale lui Hristos însuși: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Acest text este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul: „inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viața și împărăția, într-însa sunt cereștile cetăți, într-însa sunt toate comorile harului”.

În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereții cei văzuți și, adunându-și acolo toate gândurile, să-și înfățișeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului și cu credință vie, iar odată cu acestea, să se învețe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată crește până la statura bărbatului desăvârșit. (Sbornicul)

Categories: Articole