În învăţătura creştină, timpul, element al lumii materiale, a fost creat odată cu lumea: „Mundus non factus est in tempore, sed cum tempore” („Lumea n-a fost făcută în timp, ci odată cu timpul”), zice Fericitul Augustin.
Din punct de vedere teologic, Hristos-Mântuitorul nu este doar capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase al omenirii. Înainte de venirea Lui, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare. După întruparea Fiului lui Dumnezeu a început “plinirea vremii” (Efes. 1, 10). Hristos e veşnic prezent în timp, în Biserică, în istorie.
În viața de credință, deși fiecare act divin din lucrarea mântuirii a avut loc în trecut, într-un anumit moment al istoriei, devine prezent continuu în tainele Bisericii.
În timpul marilor sărbători noi devenim un fel de martori oculari ai evenimentelor biblice, devenim contemporani cu ele.
Omul a simţit nevoia să concretizeze timpul, să-l măsoare, adică să-l împartă printr-un şir de subdiviziuni periodice succcesive în care să se încadreze atât viaţa sa materială, cât mai cu seamă cea religioasă. Aceste date sunt consemnate în calendarul bisericesc de perete ce se află în fiecare locuinţă de creştin. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la creaţie şi până la sfârşitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început şi final de an.
Urmând tradiţiei evreieşti, luna septembrie, cuprinde o sumă bogată de acte ale lucrării mântuirii:
• în această lună, s-a odihnit Dumnezeu după crearea universului;
• Arca lui Noe se opreşte pe Muntele Ararat (Fac 8,4);
• s-a sfinţit Templul lui Solomon;
• în luna septembrie se începea Anul Nou evreiesc;
• în ziua întâi a acestei luni a intrat Mântuitorul nostru Iisus Hristos în sinagoga iudeilor şi, dându-I-se cartea proorocului Isaia, deschizând-o, a aflat locul unde era scris:
„Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi eliberare şi orbilor vedere, să slobozesc pe cei sfărâmaţi întru uşurare, să propovăduiesc anul Domnului cel bine primit“ (Isaia 61, 1-2). Apoi, dând cartea slujitorului şi şezând a zis: „Iată, astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre“. Încât şi popoarele s-au minunat de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui“ (Luca 4, 16-22).
Păstrătoare a tradiţiei, Biserica Ortodoxă la rându-i, marchează la începutul lunii septembrie Noul An Bisericesc. Pe cale de consecinţă, cum ştim cu toţii, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului, pe data de 15, şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 29, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viaţa veşnică, fiind vorba de două morţi. Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veşnicie, cum spune şi troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii…“. Sfântul Ioan, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Propovăduirea pocăinţei, condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăţiei lui Dumnezeu, încheierea veacului acestuia şi începutul eshatonului.
În mod analog, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, aceea prin care se săvârşeşte mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre.
Și în acest an, la 1 septembrie, s-a oficiat în biserica parohială Te Deum pentru binecuvântarea noului an bisericesc.
Categories: Articole