Procesul istoric al extinderii în timp a duratei Postului Mare a ținut de reacția Bisericii Constantinopolului față de diferite practici locale din lumea creștină ale secolului VII caracterizate prin extinderi ale duratei postului, ce au influențat direct sau indirect lungimea postului în ritului bizantin:
1. în Antiohia, patriarhul Sever extinde Postul Mare la 8 săptămâni, cu câte 5 zile de post efectiv spre a atinge numărul zilelor efectiv postite la 40;
2. după sinodul de la Calcedon, monofiziții din Egipt (copți) au instituit un post extrem de strict în a opta săptămâna înainte de Paști, fapt ce inducea ortodocșilor rigoriști teama că disciplina lor în ceea ce privește postul era laxă, decadentă ;
3. în Palestina, călugării adoptaseră acest post de 8 săptămâni (însumând 40 de zile de postire efectiva) ;
4. în spațiul monofizito-nestorian, săptămâna a opta era respectată printr-un post strict .
Aceste deosebiri intra și extra “confesionale” nu puteau să nu provoace discuții între adepți, cu încercări de dovedire a respectabilității practicii lor în baza tradițiilor venerabile ale locului sau personalităților duhovnicești ce le-au impus.
Așa se face că presiunea asupra sistemului de calcul constantinopolitan era favorabila extinderii postului cu încă o săptămână. Această extindere s-a produs în sec VII, nu datorită considerentelor duhovnicești, ci în principiu, datorită împăratului Heraclie, ce s-a folosit de chestiuni bisericești spre a întări puterea politica și militară a Imperiului bizantin. Aflat în lupte cu perșii, pentru a întări statul, atrăgând pe monofiziți către Constantinopol dar și pentru a potoli dezbaterile dintre ortodocși si monofiziți, Heraclie adoptă Ektesis, un decret imperial, ce urmărea, sub acceptarea monotelismului, împăcarea cu monofiziții și implicit atragerea provinciilor monofizite (Armenia, Egiptul, Siria) de partea bizantină în luptele cu perșii, dar și pentru viitoarele confruntări cu arabii mahomedani. Adoptarea monofizitismului mascat (monergism și monotelism), dar și concesiile privind practicile cultice intra ortodoxe (postul Paștelui de 8 săptămâni), nu au dat roade, situația interna a statului bizantin mai mult înrăutățindu-se. Daca Ektesis-ul și celelalte concesii făcute monofiziților au fost respinse, totuși aducerea în actualitate a săptămânii a opta a fost păstrată, ca ferment al stabilizării postului mare, ea permițând armonizarea practicilor constantinopolitane și palestiniene, ba chiar mai mult reușindu-se în același timp să se traseze o linie despărțitoare între practicile cultice monofizite și cele ortodoxe.
Existând o triplă presiune asupra centrelor de putere ale Bisericii Ortodoxe (Constantinopol, Ierusalim, Antiohia), dată de:
• dorința unor creștini mai rigoriști și a monahilor de a se prelungi durata Postului Mare ;
• diferențele de abordare dintre Ierusalim și Constantinopol, în privința postului;
• existența, în cultul necalcedonienilor, învecinați cu teritoriile ortodoxe, a unor posturi scurte în preajma lăsatului de sec
s-a găsit „calea de mijloc” și anume acceptarea săptămânii a 8-a înainte de Pasti, în care se postește de carne (numită a lăsatului de brânza), pentru reconcilierea ortodocșilor constantinopolitani și palestinieni, prin acceptarea practicilor mai rigoriste ale palestinienilor, dar în același timp ca manifestare a diferențelor “interconfesionale” -prin sistemul dezlegărilor la ouă și lactate. Așa se face că această săptămână controversată, a opta înainte de Paști, a fost cuprinsă oarecum în rânduiala postului
• slujbele având caracteristică penitențială
“Luminate sunt cele dinaintea prăznuirii înfrânării; strălucite sunt astăzi începuturile postului...” (Tricantare, cantarea 1, luni la utrenie)
“Postire curată, fără de păcat să ne sârguim a săvârși acum neîncetat, ca sa aflăm iertare greșelilor...” (Tricantare, glas 2, marti la utrenie);
• regula postirii cerând abținere doar de la produsele din carne, permițând dezlegarea ușoară a postului, la oua și lactate, spre a facilita pregătirea și obișnuirea cu rigorile postului dar și pentru a materializa distincția dintre ortodocși și eretici, în speță față de iacobiți (sirienii monofiziți), care postesc riguros și aspru în zilele de miercuri, joi și vineri ale acestei săptămâni. Disciplina postirii acestei săptămâni a fost întărită prin norme canonice. Astfel, Sf Nichifor Mărturisitorul statornicește consumul brânzei și de către monahi, spre “suprimarea învățăturii lui Iacob si a eresului tetradiților” ;
• introducerea în cult a rânduielilor imnologice de post (idiomele ale Triodului, introducerea dublului canon-trioda) ; rămânând totuși din punctul de vedere al regulii de postire, în afara Postului propriu-zis, dar având valențe psiho-pedagogice utile exercițiului postirii.
Categories: Articole