Acest mare arhiereu și păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia, născut la Roma, și a fost crescut, din tinerețe, în învățătura cărții, având atât înțelepciunea cea din afară, cât și faptele bune, cele creștinești. A trăit pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450) și a lui Marcian (450-457), în Răsărit, și a lui Valentinian al III-lea (425-455) în Apus.
Iubind viața duhovnicească mai mult decât pe cea mirenească, pe vremea papei Sixt al III-lea, a fost mai întâi arhidiacon al Bisericii romane, iar, murind Sixt, prin alegerea tuturor, s-a urcat pe scaunul Bisericii din Roma (440) și a păstorit într-o vreme de mare furtună în Biserică și în lume; împărăția din Răsărit fiind tulburată de eretici, iar cea din Apus, lăsată pradă barbarilor. Dar papa Leon a fost cu adevărat un înțelept și neînfricat luptător și un bun păstor, care-și punea sufletul pentru poporul său.
Între faptele mari ale Sfântului Leon se pomenește, mai întâi, de întâlnirea lui cu Atila, regele hunilor, spaima lumii și biciul lui Dumnezeu. Ca acesta, biruind multe țări, a mers și asupra Romei, vrând să o pustiască pe ea cu foc și eu sabie. Deci, papa Leon, văzând că nimeni nu putea să stea împotriva barbarului, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, cu postire și cu lacrimi cerând de la El apărare, și, chemând în ajutor pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a mers însoțit numai de un consul și de prefectul Romei în întâmpinarea lui Atila, lângă Ravenna, ca să-l roage să-și potolească mânia, gata fiind el să moară pentru poporul său. Și, vorbind către dânsul, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut pe el din leu în miel, pentru că Atila a ascultat cu smerenie cuvintele omului lui Dumnezeu și a cruțat cetatea, după dorința lui.
Mare sârguință a arătat Sfântul Leon, ca să îndrepteze rătăcirile ereticilor din vremea sa și, mai vârtos, erezia lui Eutihie, cea mai rea dintre toate, scriind către împărații Teodosie și apoi lui Marcian, ca să rânduiască să fie Sinod a toată lumea. Și s-a adunat Sfântul și cel al patrulea Sinod, la Calcedon, al celor șase sute și treizeci de părinți, pe vremea împăraților Marcian și Pulheria, la anul 451, împotriva lui Eutihie și Dioscur, care înțelegeau greșit taina întrupării lui Dumnezeu și răstălmăceau, astfel, toată învățătura mântuirii. Și s-a statornicit la acest Sinod dreapta credință că prin întrupare, Hristos Domnul este o singură Persoană dumnezeiască, având două lucrări, de om și de Dumnezeu, lucrări deosebite, dar nedespărțite; și așa a lucrat El mântuirea noastră. Drept aceea s-a osândit rătăcirea lui Eutihie, care învață că în Hristos este o singură fire și o singură lucrare. Și s-a citit la acest Sinod, și epistola Sfântului Leon către Flavian, patriarhul Constantinopolului, care atât de limpede tălmăcea taina întrupării Domnului, încât toți părinții Sinodului, auzind-o, au strigat: „Duhul Sfânt a vorbit prin gura lui Leon”.
Sfântul Leon era vestit și pentru scrierile lui, întrucât ne-au rămas de la el peste o sută de scrieri. Ele sunt dovezile cele mai tari ale înțelepciunii, evlaviei și pătrunderii minții lui. Pline de învățături, cuvintele lui au o frumusețe și o măreție care încântă, mira și înaltă. Gândirea lui e limpede, puternică, iar graiul lui adunat și stăpân pe cunoașterea dreptei credințe. A murit la anul 461, iar, în ochii creștinătății, Sfântul Leon rămâne unul din marii luptători pentru biruința dreptei învățături creștine la taina întrupării lui Dumnezeu, statornicită o dată pentru totdeauna, la Sinodul de la Calcedon.
Categories: Articole