La început cerem sănătate, apărare de dușmani, succesul în munca noastră pentru câștigarea celor de trebuinţă, ajutor pentru copiii noștri, apoi ne rugăm pentru semenii noștri, pentru sănătatea lor, pentru bunăstarea lor și pentru ca să ne fie binevoitori și ajutători.

Când prin dăruirea acestor cereri ne-am convins de grija lui Dumnezeu față de noi, Îi cerem iertare de păcate, ajutor în ferirea de păcate și în săvârșirea de fapte bune pentru semenii noștri.

Și așa ne ridicăm la cererea unor bunuri tot mai înalte: Îi cerem darurile Sfântului Duh, al înţelepciunii, al blândeţii, al smereniei, al iubirii de oameni, al rugăciunii tot mai dese, mai netulburate, mai fierbinţi. Și întrucât prin dăruirea acestora simțim prezența și lucrarea tot mai intensă și mai frecventă a lui Dumnezeu în noi, Îi cerem sălășluirea Duhului Său în noi, simţirea sau cunoașterea acestei prezenţe, semnele ei în pacea noastră, în lumina care face tot mai clar și mai cuprinzător sensul vieții noastre și al întregii realități, bucuria noastră, dar și în pacea și în bucuria ce le putem răspândi în jurul nostru.

Rugăciunea înaintează astfel spre culmile ei adevărate, adică în trăirea unirii cu Dumnezeu. Când ajunge acolo, rugăciunea e însoţită de acea unire, hrănindu-se una pe alta, sau însăși rugăciunea este unirea cu Dumnezeu și unirea cu El în rugăciune. Hristos prin Duhul Său Însuși ni se dăruiește atunci nu numai în darurile pe care le distingem de El, ci chiar în Persoana Lui. (Părintele Stăniloae)

Categories: Articole