Pentru împlinirea Sfatului „cel din veci” [Ef. 3, 11] al Preasfintei Treimi cu privire la om și la creație [Fac. 1, 26; Efes. 3, 9] trebuia ca Dumnezeu să găsească un om care să conlucreze liber cu harul dumnezeiesc și să răspundă chemării lui Dumnezeu de la chip spre asemănare [Fac. 1, 26 ] și prin aceasta să se realizeze Taina lui Hristos, «prin care și veacurile s-au făcut» [Evr. 1, 2], ca întreaga creație să se poată îndumnezei și omul să participe prin har la ceea ce Dumnezeu are prin natură.

În Sfatul Sfintei Treimi era prevăzută, preștiută și hotărâtă Întruparea Cuvântului, indiferent de răspunsul pozitiv sau negativ al omului la împlinirea vocației sale [Efes. 1, 4-12; 3, 4-12]. Însă prin neascultarea primului om [Fac. 3,], în lume a intrat păcatul și moartea [Fac 3, 1-24; Rom. 5, 12, 14], omul fiind ținut sub robia diavolului, neputând să se elibereze de stricăciune. Căzând de la starea conformă naturii încrisă în firea lui, pe care cu ajutorul harului trebuia ca, în mod liber, să o ridice la o stare mai presus de fire, a alunecat în starea potrivnică firii, făcându-se pe sine asemenea „dobitoacelor fără de minte”[Ps. 48, 12, 21]. Maica Domnului este ființa care a fost hotărâtă încă din Sfatul cel mai înainte de veci a lui Dumnezeu [Ef. 3, 11] spre a se împlini prin ea Întruparea Fiului lui Dumnezeu și a se realiza prin aceasta, mântuirea și îndumnezeirea omului. Pentru ca iconomia dumnezeiască să se poată împlini, Dumnezeu Și-a ales un neam din care să se nască acea persoană din care se va Întrupa Hristos. Ca primă sărbătoare din anul bisericesc, nașterea Maicii Domnului este «început și
sfârșit», și în același timp, «sfârșit și început»: „Astăzi cu adevărat este începutul precum sfârșitul, sau poate mai degrabă sfârșitul precum începutul deodată: sfârșitul umbrelor și făgăduințelor și descoperirea realității și adevărului; sfârșitul vechiului legământ și începutul celui nou; sfârșitul vechii creații și începutul celei noi”.(John Behr)

Categories: Articole