Frica lui Dumnezeu este una din trăirile iubirii, când îţi este frică de a pierde pe Dumnezeu, căci este atât de prețios atât de drag, atât de iubit, atât de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu, doar atunci când îl pierzi înţelegi într’adevăr ce înseamnă moartea. Că „moartea” nu este în primul rând despărțirea sufletului de trup, ci despărțirea duhului omului de Duhul Sfânt, de Duhul, de harul lui Dumnezeu. Aceasta este moartea, şi de aceasta suferim toți. Noi însă, dacă am cunoscut harul, avem mai multă experiență decât Adam înainte de cădere, paradoxal tocmai fiindcă cunoaştem şi răul. Adam a cunoscut numai binele şi, cum zicem noi, „i s’a urât cu binele”, cum ar fi. Nu că i se urâse, dar în sensul că nu a ştiut destul să-l preţuiască decât după ce l-a pierdut.

Dacă cineva primește har de la Dumnezeu, harul naşte o oarecare teamă, cu un anume fel de plângere. Cum a venit în mine? Cine se sălăşluieşte în mintea mea? Ce este ceea ce mi-a schimbat acum toate gândurile, toate simţirile? Dar, lucru şi mai înfricoşat, cum să-l păstrez? Cum să nu-l pierd? Şi cu cât este mai puternic harul, cu atât este mai mare frica. Unui sfinți vorbesc de „groază”, dar totuşi nu în sensul urât al cuvântului: ci de „groaza” de a nu pierde harul acela atât de prețios. Şi o, cât de uşor se pierde! Un gând, câtuşi de „neînsemnat”, dar care nu este în armonie cu El, şi s’a dus! Dar nici nu ai simțit când s’a dus. Te trezeşti dintr’o dată: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atât de preţios? Îmi era atât de bine cu el. Cum, unde să-l mai aflu?

Adevărul este că, fără acea „frică” a lui Dumnezeu, nici nu putem preţui darurile Lui, şi neapărat vom pierde harul…

(Ieromonah Rafail Noica)

Categories: Articole