„Ferice de omul pe care-l mustră Domnul! Nu nesocoti mustrarea celui Atotputernic. El face rană şi tot El o leagă şi o tămăduieşte” (Iov, 5, 17-18).

 Mai înainte de a fi o stare negativă, suferinţa trebuie înţeleasă ca un instrument pedagogic pe care Dumnezeu îl foloseşte întotdeauna pentru binele nostru, pentru izbăvirea din păcatele ce ne împresoară. Oricât ar fi de grea şi de chinuitoare, ea este un semn al cercetării, al prezenţei lui Dumnezeu şi al atenţionării faţă de om, izvorâtă fiind tot din iubirea Lui faţă de întreaga creaţie. Percepută astfel, ea devine cu adevărat izbăvitoare şi vindecătoare pentru sufletul omului, fiind cu mult mai uşor de suportat. Diavolul se foloseşte în mod făţiş de durere. Provocând suferinţă, el încearcă să-l determine pe om să-şi piardă nădejdea în Dumnezeu, să se răzvrătească şi mai
apoi să se lepede de El. Despre acest lucru aflăm tot în cartea lui Iov, în care citim cum acest om drept era îndemnat de diavol să-L învinuiască pe Dumnezeu pentru necazurile sale, tăgăduindu-I astfel bunătatea, dar mai ales să se ridice împotriva Lui şi să se lepede de El. Că aceasta îi este voia, aflăm din spusele femeii lui Iov: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2, 9); o spune atât de limpede, încât unii comentatori ai textului o socotesc nu doar voce a diavolului, ci chiar întruchiparea lui. Nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne bucurăm de dragostea şi de bunătatea Lui fără ca mai înainte să fi gustat măcar odată din amărăciunea suferinţei. 

În Sfânta și Marea Zi Miercuri, 20 aprilie 2022, în biserica parohială, s-a oficiat Taina Sfântului Maslu.

Categories: Articole