Și sufletul și lumea aceasta, amândouă ne sunt iubite, iubiților ascultători. Amândouă sunt iubite oamenilor și mântuirea sufletească și îndulcirea din lumea aceasta. Iubit este sufletul, că cel legat împreună cu trupul din pântecele cel de mamă și împreună-născut, precum grăiește David: ,,Izbăvește de sabie sufletul meu și din mâna câinelui pe cel unul născut al meu”. Iubita este și lumea aceasta, pe care însuși Dumnezeu a iubit-o. Că atât a iubit Dumnezeu lumea, adică pe om, cât și a pătimi pentru dânsa a binevoit. Iubit este sufletul, pentru că printr-însul viem, printr-însul ne mișcăm, iar, luându-se sufletul, omul mort rămâne. Iubita este și lumea aceasta, pentru că într-însa ne îndulcim, întru dânsa ne odihnim, întru dânsa toate cele de trebuință vieții noastre de acum le avem. Iubit este sufletul pentru că acesta, toate simțirile noastre înviindu-Ie, le dă lor putere de îndulcire din toate bunătățile cele pământești. Că fără de suflet nici o simțire nu poate lucra ceva, nici a se îndulci din ceva. Iubita este și lumea aceasta, că ea pe toate cele plăcute le pune înaintea simțirii noastre, spre îndulcire: ochilor, bogățiile și frumusețile cele plăcute ale fetelor; auzului, cântările cele dulci și muzicale; gustului, ospețele; mirosului, aromatele cele cu bună mireasmă; pipăirii, împătimirile cele dulci. Iubit este sufletul, ca cine din pământeni poftește a se despărți de dânsul; și cine n-ar pofti a viețui cu sufletul o mie de ani, în vecii cei fără de sfârșit? Iubită este și lumea aceasta, că cine nu poftește bunătățile cele ce sunt întru dânsa? Cine nu căută bunătățile cele, ce sunt în lume? Cine nu se bucură de cinste și de slavă? Cine nu se îngrijește a avea ceva ca să nu fie sărac? Și de abia este eu putință a cunoaște ce este mai bun, sufletul sau lumea aceasta? Că cine nu o poftește? Însă, dumnezeiască Evanghelie arată, că mai bun este sufletul, când zice : „Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată și se va păgubi de sufletul său”. Iar viața noastră cea pătimașă și iubitoare de patimi, iubește mai bine lumea aceasta, uitând de sufletul său. Deci, ce să facem? Cum vom cunoaște deslușit dacă sufletul este mai bun, sau lumea aceasta? Să le judecăm bine pe amândouă, și sufletul și lumea. Să le punem în cumpănă pe amândouă și să le cumpănim și să vedem, care va atârna mai mult. Oare sufletul va atârna mai mult decât lumea, sau lumea, decât sufletul? Și așa vom cunoaște ce este mai bun. Iar cumpăna să ne fie nouă cinstită și de viață făcătoare Crucea Ta, Hristoase Mântuitorul nostru, pe care ai fost răstignit pentru Mântuirea noastră. Sufletul Tău Ți-ai pus pentru noi și, decât toată lumea mai mult, ai atârnat, precum Tu Însuți ai zis în Evanghelie: „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Este obiceiul la oameni ca pe acel lucru să-l laude și să-l iubească mai mult, care este mai frumos, care este mai scump, care este mai de preț, care este mai bun. Să încep, dar, a cumpăni, cu socotință, ce este mai frumos, oare sufletul sau lumea? Ce este mai de preț, sufletul sau lumea? Să punem pe acestea două una lângă alta. Ca lucrurile cele potrivnice, puse fiind aproape unul de celălalt, mai bine se cunosc și se arată. Cu adevărat nu este lesne a cumpăni cineva sufletul și lumea, atât de greu ca și cum ar avea cineva să cumpănească para focului. O întrebare că aceasta a fost pusă de demult lui Ezdra de îngerul Uriel: „Cumpănește-mi mie”, i-a zis, greutatea focului”. Dar nu s-a apucat Ezdra de un lucru ca acesta, ci a răspuns îngerului, zicând: „Cine poate para focului a o cumpăni? Au doar poate face omul ceea ce tu poftești a ști de la mine?” Nu se știa atunci matematica cea de acum, că ar fi zis așa: „Cumpănește mai întâi lemnele cât vor face și arde-Ie pe ele. După aceea vei cumpăni cenușă și cărbunii ce au rămas. Și cât a fost prisosință cumpănirii cea mai înainte de ardere, atâta a ieșit și s-a dus în para focului”.

Vom cumpăni, deci, sufletul ca pe o para de foc, iar lumea aceasta ca pe niște cărbuni și cenușă. Să ne apropiem mai întâi către această întrebare: Ce este mai frumos? Oare sufletul sau lumea aceasta? Spre care lucru să întoarcem mai întâi ochii noștri, spre suflet sau spre lumea aceasta, adică la ceea ce vedem, la ceea ce cunoaștem mai întâi? Sufletul nostru este nevăzut. Cu ochii cei trupești pe acela nu-l vedem, fără numai cu ochii gândului. Iar lumea aceasta toată este înaintea ochilor noștri, cu toate lucrările sale, și printr-însa străbatem cu vederea. Deci, ce? Oare nu este frumoasă lumea aceasta? Atâtea rânduieli minunate are întru dânsa, înalte, preastrălucite și preacinstite sunt. Atâtea podoabe de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare de mult preț, de haine preaminunate sunt întru dânsa. Atâtea fețe preafrumoase, preaiubite, care au frumusețea lor firească, împodobite ca niște biserici! Atâtea lăcașuri fericite, palate strălucite, icoane minunate, zidiri cu mare meșteșug. Iar lângă acestea, o, cât de dulcea și de preaiubită prietenie, însoțirea și împărtășirea, ospețele, veseliile, petrecerile, mângâierile și, mai presus de toate. dulceața cea vremelnică a păcatelor. Atâta este de minunată lumea aceasta, frumoasă și iubită, încât și ochii și inima omenească le trage către ea, ca magnetul de fier, încât unii nu voiesc nici măcar puțin să-și întoarcă ochii și inima de la ea. Nu în zadar se rugă David să se întoarcă ochii săi, ca să nu vadă deșertăciunea. Deci, de ar fi zis cineva: „David, întoarce tu însuți ochii tăi, ca să nu vadă deșertăciunea, nu cauta la deșertăciune, ci întoarce-te de la ea!”, David ar fi răspuns : „Nicidecum nu pot eu însumi întoarce ochii mei de la deșertăciune, fără numai Dumnezeu cel atotputernic îi va întoarce, pentru că mult s-au afundat în deșertăciune, și neabătut o privesc pe ea și nu este în puterea mea să biruiesc ochii mei, fără numai în puterea unuia Dumnezeu. Tu Doamne, întoarce ochii mei, ca să nu vadă deșertăciunea!” Și, dacă ochii nu-i cu putință cu lesnire a-i întoarce de la ·această deșartă lume, cu cât mai vârtos nu este cu lesnire a întoarce inima. Atât de frumoasă și de iubită ne este nouă această lume.

Iar sufletul nostru, pe care nu-l vedem, ce este? Cum cugetăm spre el? Oare are vreo frumusețe a sa? Dar să întrebăm mai întâi ce este sufletul? Răspunde mai întâi Sfântul Ioan Damaschin, ca un filosof: sufletul este duh de gând, având viața de-a pururea, de-a pururea mișcându-se către bine și către rău, din sloboda lui voie. Iar fericitul Ambrozie răspunde, că un teolog: sufletul este fire zidită, nevăzută, fără de trup, fără de moarte, după asemănarea lui Dumnezeu, având chipul Ziditorului său. Deci, lăsând răspunsul cel filosofic, să luăm aminte la cel teologic: sufletul este asemănarea omului cu Dumnezeu. Ca și cum ai zice: cineva de-aproape de Dumnezeu, cu asemănarea, având chipul Ziditorului său. Deci întreb: ce este mai frumos decât Dumnezeu? Nimic. Pentru că Acesta, precum este izvor de toată înțelepciunea, așa este și izvor și a toată frumusețea, a Cărui frumusețe poate, în parte, a fi cunoscută de noi din înseși zidirile Lui cele preafrumoase. Deci merg către cele mai de sus preafrumoase zidiri ale lui Dumnezeu. Voi ridica ochii mei către cer: au nu este mai frumos cerul, decât toate frumusețile pământului? Așa este cu adevărat. Mă voi învăța deci, mai întâi, din frumoasa zidire a lui Dumnezeu, văzută pe cer, precum și David grăiește: „Din lucrul mâinilor Tale m-am învățat, că voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna și stelele, pe care tu le-ai întemeiat”. Frumos este cerul noaptea, cu stelele și cu luna fiind împodobit. Frumoasa este și ziua, cu soarele cel ce luminează lumea. O, cu cât mai frumos este Ziditorul, Cel ce le-a făcut pe acestea. Cerul cu preafrumoșii săi luminători va sta până la o vreme. Va fi vremea aceea când vor cădea stelele ca frunzele din copaci și cerul se va înfășura ca o hârtie. Iar Ziditorul va rămâne în frumusețea Sa, niciodată schimbându-Se: acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne! Dar să socotim bine și zidirea cea nevăzută, adică pe îngeri, pe care numai ochii noștri cei de gând îi văd. Frumusețea acestora este negrăită, și covârșește și stelele și luna și soarele, în multe feluri fiind închipuită. Că după câte cete de îngeri sunt în Ceruri, fiecare, și cu locul și cu frumusețea, covârșește una pe alta. Frumos este îngerul, mai frumos este arhanghelul. Peste arhangheli, mai frumoase sunt cetele cele mai de sus; peste acelea, serafimii; peste serafimi, mai frumoși sunt heruvimii, a căror frumusețe, oare ce limbă pământeasca poate să o povestească? O, cu cât mai fără de asemănare, mai vârtos decât toate cetele îngerești, este mai frumos Ziditorul? O, frumusețe negrăită, de mintea omenească neajunsă.

Aici să ne apropiem de frumusețea cea sufletească și să pomenim iarăși, cuvântul teologic, ce s-a zis mai sus: că, adică, sufletul este după asemănarea lui Dumnezeu, având chipul Ziditorului său. Și să luăm seama, cu judecata deslușită, numai la acest cuvânt: „după asemănarea lui Dumnezeu”, care va să zică: foarte de aproape, asemenea Lui. Dintre toate zidirile cele de sus și cele de jos, care este asemenea lui Dumnezeu? Nici una, afară de aceste două cuvântătoare zidiri: îngerul și sufletul omenesc, pentru că în aceste două zidiri este arătat chipul Sfintei Treimi. Are îngerul tinere de minte, înțelegere și voie, are și sufletul omului tinere de minte, înțelegere și voie. Iarăși voi întreba, dintre aceste două zidiri înțelegătoare, zidite după asemănarea lui Dumnezeu, care este mai asemenea Lui, îngerul sau sufletul omului? Văd, ce veți zice, că îngerul este mai asemenea lui Dumnezeu, fiindcă este fără de trup și cu locul mai aproape de Dânsul, de-a pururea stând înaintea scaunului Său, precum scrie în Evanghelie: „Îngerii de-a pururea văd fața Părintelui ceresc”. Privind însă în dumnezeiască Scriptura, vom cunoaște că sufletul omului este mai după asemănarea lui Dumnezeu, decât îngerul. Că pentru înger nu citim că ar fi grăit Dumnezeu: Să facem pe înger după chipul și asemănarea noastră, ci numai pentru sufletul omenesc citim aceasta, că a zis Dumnezeu: să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră, adică pe sufletul omenesc. Pentru că întru el, precum s-a zis, se arată deplin chipul lui Dumnezeu. Și, deși amândouă aceste zidiri, îngerul și sufletul omenesc, au tinere de minte înțelegătoare și voie, nu le au în același chip. Căci, măcar că îngerul are voie, însă nu are voie de sine stăpânitoare, că nu face altceva îngerul, fără numai ceea ce îi poruncește Dumnezeu. Că precum Însuși Domnul Dumnezeu ceea ce voiește și face, cu voie de sine stăpânitoare, așa și omului i-a dat voie de sine stăpânitoare, că ceea ce voiește, să facă: și cu aceasta de sine stăpânire sufletul omului este mai deaproape asemenea cu Dumnezeu, mai mult decât îngerul. Nu în deșert, în Cântarea Cântărilor, Dumnezeu grăiește către sufletul omenesc: Te-am asemănat pe tine lângă Mine, care va să zică, mai aproape te-am făcut pe tine Mie cu asemănarea, mai mult decât pe zidirea cea de gând. Pentru aceasta și teologul cel mai sus numit răspunde la întrebare, că sufletul este cu mult mai după asemănarea lui Dumnezeu, decât îngerul.

Deci dar, dacă sufletul omului este mai după asemănarea lui Dumnezeu, cu mult mai mult decât îngerul, cel ce este duh ceresc, apoi este și mai frumos, cu mult mai mult decât frumusețea îngerească, și aceasta după fire. Iar, după darul cel dat lui prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și prin vărsarea sângeIui pentru om, o, cu adevărat a întrecut frumusețea și vrednicia îngerească. Că nu cu firea îngerească s-a însoțit Fiul lui Dumnezeu, ci cu cea omenească. după cuvântul lui Pavel, care zice că nu firea îngerilor cândva, a luat, ci sămânța lui Avraam a luat. Și aceasta, adică, răscumpărând sufletul omenesc cu sângele Său și înnoind în om asemănarea Sa cea de demult și, mai ales și mai mult, înfrumusețându-l pe dânsul. Un tată, având o singură fiică, au nu o împodobește pe dânsa mai mult decât pe roabe cu toate podoabele cele de mult preț? Un mire, care iubește pe preaiubita sa mireasă, au nu voiește ca ea să fie împodobită? Sufletul cel omenesc este această singură fiică și mireasă a lui Hristos, Mântuitorului nostru: fiica, pentru că l-a născut pe dânsul din moarte pentru viață, prin sângele Lui, mireasa, că S-a însoțit prin legătura cea tare a dragostei, încât pentru dragostea Lui, a mers până la moarte. Nu în zadar se grăiește în Cântarea Cântărilor: tare că moartea este dragostea. Și precum în Cartea apostolească despre Domnul Hristos Însuși scrie, că: pe atât s-a făcut mai bun decât îngerii, cu cât a moștenit un nume mai preaslăvit decât dânșii. Așa și pentru sufletul omenesc este a gândi că, pe atâta este mai aproape de Dumnezeu și frumusețile lui mai asemenea, cu cât S-a însoțit cu dânsul cu legătura mai tare decât cu îngerii, cât și este Lui cu putință a grăi despre dânsuI acel cuvânt proorocesc: „Bucuratu-s-a sufletul meu de Domnul, că m-a îmbrăcat pe mine în haina mântuirii și cu veșmântul veseliei m-a împodobit, ca unui mire mi-a pus mie cununa și ca pe o mireasă m-a înfrumusețat cu podoabă”.

Să adunăm, deci, la un loc toate frumusețile lumii acesteia și să le punem alături de frumusețea sufletului omenesc și să socotim ce este mai frumos: lumea aceasta sau sufletul? Dacă sufletul omenesc cel răscumpărat cu sângele Fiului Lui Dumnezeu, cel însoțit Lui mireasă în veci, este mai frumos cu osebire decât podoaba cerească, mai mult decât frumusețea stelelor, decât cea a lunii, decât cea a soarelui și, mai ales, decât frumusețile cele îngerești, cele ale arhanghelilor, cele ale heruvimilor, ale serafimilor și asemenea frumuseții Ziditorului Însuși, atunci toate frumusețile lumii acesteia, pe lângă dânsul, ce vor fi? Fără numai că întunericul lângă soare, o broască lângă un vultur zburând la înălțime, ca un lucru urât și fără de chip, nevrednic de privirea ochilor, fără numai vrednic de scuipat și de călcat în picioare. Dacă toată frumusețea lumii nu poate să se asemene nici cu o stea din cele mai mici, ce se vede pe cer, fără numai, poate, cu iarba câmpului și cu floarea, care dimineață înflorește, iar seara se veștejește, apoi, cum va socoti cineva că poate să se asemene cu frumusețea cea sufletească? Și nu numai nu se poate asemăna, ci nici măcar puțin să se închipuiască, fiindcă ticăloasă lume nu este asemenea lui Dumnezeu, ci numai domnului său, căruia îi slujește, stăpânitorului veacului acestuia, diavolului celui înnegrit, celui cu totul întunecat, celui cu totul ticălos, celui cu totul întinat, nălucirii celei cu totul de spaima, arapului celui cu totul înnegrit, celui ce niciodată nu poate să se spele, nici să se înălbească. Deci, mare pagubă își fac lor aceia, care și-au cufundat mintea și inima lor întru îndulcirile și iubirile cele deșarte și fără de chip, în foarte mici și scurte frumuseți lumești. Ce folos omului de va dobândi lumea toată și își va pierde sufletul său?

Deci, acum să ne apropiem către a doua întrebare: ce este mai scump, oare, sufletul sau lumea aceasta? Și, iarăși, mai întâi, să întoarcem ochii către lumea aceasta. Cum înțelege cineva cât de scumpă este lumea aceasta? De ar fi fost cu putință a aduna la un loc toate bogățiile de la marginile lumii și nu numai din toate visteriile împăraților, ci și din înseși sânurile pământului și din fundurile mării, de ar fi fost cu putință a aduna la un loc, tot aurul, tot argintul, toate mărgăritarele cele preascumpe și pietrele cele de mult preț, pe toate la un loc dacă le-ai fi adunat și „le-ai fi pus, toate acestea, cum ar fi fost cu putință împreună a le prețui? Mintea omenească nu va ajunge. Însă eu îți voi afla prețuitor, care pe toate acelea le va prețui. Dar voi aștepta puțin. Mai întâi, voi lua seama cum prețuiesc oamenii cei iubitori de lume bogățiile cele lumești: le prețuiesc pe ele mai scump decât sufletul lor. Omul că nimic nu socotește sufletul său, față de bogăția aceasta vremelnică; față de aur sau pentru argint și pentru celelalte materii își pune sufletul său și-l duce pe el la neguțătorie, ca pe un ban. Ostașul purcede la război pentru câștig; își duce sufletul său cu el. Dumnezeu știe, oare, se va mai întoarce la casa lui, cu dânsul? Purcede neguțătorul cu marfa sa în cale depărtată pentru câștig; își duce sufletul său cu el. Dumnezeu știe, mai aduce-l-va pe dânsul înapoi? Dumnezeu știe, oare, sosi-vă la vreun liman, oare, nu-l va pierde pe el, în valurile mării? Purcede tâlharul la tâlhărit, ca să câștige ceva; își duce sufletul său cu el. Cine știe dacă el însuși nu v-a fi ucis? Purcede furul la furat și își duce sufletul său cu el. Cine știe dacă nu-l vor prinde pe el și-l vor spânzura? Și, ca să zic pe scurt, omul, pentru câștiguri lumești își pune sufletul său, unul de la altul apucând, răpind, prădând, mâniind pe aproapele și pe Dumnezeu, și își pierde mântuirea sufletului său. Și afară de aceasta ce se face? În treburile cele negustorești, unul altuia vânzând lucrul cel mai prost în locul celui mai bun și preț necuvenit cerând, se blestemă, se jură pe sufletul său și sufletul său în iad și-l trimite.

Acum voi aduce la mijloc pe negustorul cel adevărat, care degrabă va prețui nouă toate bogățiile lumii acesteia. Știți, iubiți ascultători, pe Sfântul Andrei, cel ce se cinstește în luna lui octombrie, în a doua zi; să vorbim puțin cu dânsul. Sfinte Andrei, iubitule rob al lui Hristos, care te-ai învrednicit de multe descoperiri dumnezeiești, spune nouă ce vezi în descoperirea ce ți s-a făcut ție mai întâi? Vad, zice, un tânăr foarte frumos, pogorându-se de la Cele de Sus și ținând în mâini trei cununi: una de aur cu pietre scumpe, cealaltă de chihlimbar, iar, a treia, mai mare, împletită din flori albe și roșii. Sfinte Andrei, aceste cununi văzându-Ie, ce cugeți? Cuget, a zis, să cumpăr măcar una din ele, chiar pe cea împletită din flori, care nu va fi atât de scumpă, ca cea de aur sau de chihlimbar, fiindcă este împletită din flori. Deci, apropie-te de cel care le poartă și târguiește-te. Apropiindu-se Sfântul Andrei de tânărul acela, îi zice: Oare vinzi aceste cununi? Căci, măcar că eu nu pot să le cumpăr, însă mă vei aștepta puțin aici și eu voi spune domnului meu și acela îți va da ție, pentru aceste cununi, aur cât voiești. Să luăm aminte ce zice către Sfântul Andrei tânărul cela prea-frumos, care se pogorâse din Cele de Sus: Crede-mă pe mine, iubitule ca, măcar de-mi vei aduce aurul a toată lumea, nu-ți voi da ție nici o floare din acestea, nici altcuiva, nici celui părut stăpân al tău: Auziți, iubiților, prețul tuturor bogățiilor lumii acesteia, nu sunt vrednice de o floare a Raiului. Ci, o, tânărule ceresc, pentru ce este atât de scumpă la tine o floare de-a Raiului, că nu voiești să iei pentru ea aurul cel adunat din toată lumea? Pentru aceea că, floarea Raiului are acel fel de frumusețe, încât mintea omenească nu poate să o ajungă, iar limba să o grăiască. Și are putere făcătoare de bucurie, că prin însăși frumusețea ei și prin negrăită bună mireasmă, atât veselește și îndulcește inima cea omenească, încât numai privind omul la ea, nu mai poftește nici a mânca, nici a bea, și nici altă durere nu mai simte. Și încă această floare nu se veștejește niciodată, ci pururea înflorește.

Deci, să privim și bogăția lumii acesteia; are ea o putere precum acea floare a Raiului? Oare, nu se veștejește frumusețea ei? Oare, nu piere? Și oare într-adevăr, veselește inima omului? O veselește, însă prea puțină vreme, dar și de mari necazuri îndelung o umple. Că zice Apostolul Iacov: „Veniți acum, voi, bogaților, plângeți și va tânguiți de necazurile care vor să vină asupra voastră. Bogăția voastră a putrezit și hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru și argintul au ruginit și rugina lor va fi mărturie asupra voastră și că focul va mistui trupurile voastre; ați strâns comori în vremea din urmă” (Iac. 5, 1-3). Deci privește acum pe fiecare: toate bogățiile nu sunt vrednice de o floare a Raiului.

Să ne apropiem acum de prețuirea sufletului omenesc cel creștinesc. Dacă o floare a Raiului este atât de scumpă, încât nici bogățiile a toată lumea nu se pot asemăna cu ea, apoi, cu cât mai vârtos nu se pot asemăna ele cu sufletul omenesc, pentru care este sădit de Dumnezeu, Raiul, îmbogățit cu toate bunătățile. Cumpănirea sufletului este cât și sângele Fiului lui Dumnezeu. Căci grăiește Apostolul Petru: „Nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din viața voastră deșartă, lăsată de la părinți, ci cu scump sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat și neprihănit”. (I Petru. 1, 18-19). Cumpănește deci, sângele Fiului lui Dumnezeu și cupănește și cinstitul suflet omenesc. Prețuiește Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Prețuiește și preacuratul lapte al preacuratului piept fecioresc al Maicii lui Dumnezeu, cu care a hrănit pe dumnezeiescul Prunc. Prețuiește și acele preamări minuni ale Lui, făcute prin dumnezeiască putere. Prețuiește toate patimile Lui. Prețuiește tot sângele Lui, cel vărsat pentru mântuirea sufletului. Prețuiește moartea și crucea Lui. Oare, putea-vei a le prețui pe acestea? Atunci vei putea prețui și prețul cel scump al sufletului. Judeca deci bine, tu, omule, cât de mare preț a pus Fiul lui Dumnezeu Însuși, sufletului omenesc, mai presus de toate cerurile, mai presus de toți îngerii, mai presus de scaunul Său cel dumnezeiesc și mai presus de toată cereasca Împărăție. Că, pentru el, pe toate acestea lăsându-le, pe pământ S-a pogorât nu S-a cruțat pe Sine pentru el, sufletul Său pe cruce Și-a pus. Și a căutat calea prețului sufletului celui omenesc. Mare pagubă își face, deci, lui însuși omul, care pentru bogățiile lumii acesteia își pierde sufletul său: se lipsește, adică, de mântuirea sufletului său. Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată și își va pierde sufletul său.

Apropiindu-mă de a treia întrebare, voi arăta prin scurte cuvinte, ce lucru este de mai mult câștig? Oare, sufletul sau lumea aceasta Răspund: acel lucru este mai de câștigat și mai de dobândit, care este de mai îndelungă vecuire. Ce lucru trage mai mult ? Acel lucru de la care omul poate avea câștig în mai mulți ani. Deci, este, oare cuiva, dobândă lumea aceasta? Spune, este el încredințat că, îndelungă vreme, va avea câștig printr-însa ? Oare, un an sau doi, oare. zece ani, sau o sută? Cu adevărat, nu este încredințat că va trăi în bunătățile cele lumești nici măcar o zi, de dimineață până seara, sau de seară până dimineața celeilalte zile. Că, iată, în fiecare zi trâmbița Evangheliei strigă fiecăruia: „Nebunule, în această noapte vor lua sufletul tău de la tine. Dar cele ce ai gătit, cui vor fi?” Iar sufletul este dat omului, nu numai pentru viața aceasta vremelnică, ci în veci, și măcar că omul moare vremelnic, însă sufletul lui este fără de moarte și va fi viu după moartea omului, precum stă scris: Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și nu se va atinge de dânsele moartea. Și iarăși : Părutu-s-a a muri, iar ei sunt în pace, nădejdea lor este plină de nemurire. Iar la învierea cea de obște, care se așteaptă fără îndoială, sufletele morților iarăși se vor împreuna cu trupurile, când stricăciosul acesta se va îmbrăca întru nestricăciune și muritorul acesta se va îmbrăca întru nemurire. O, cât de îndelungă vreme? Că, în veci nesfârșiți, vor fi vii. Așadar, mai de câștig ești cu sufletul decât cu lumea; pe acesta se cuvine a-I iubi, pentru mântuirea acestuia se cade cu totul a se îngriji. Că nebun este acel om care își primejduiește sufletul său, cel mai frumos decât toate frumusețile, nu numai cele pământești, ci și decât toate cele cerești; Cel mai scump nu numai decât comorile cele pământești, ci și decât toate cele cerești. Cel mai frumos decât toată lumea, să-l pierzi și să-l păgubești pentru cele deșarte, nefrumoase, de puțin preț și necâștigătoare ale lumii acesteia. Ce folos este omului de va dobândi lumea toată și își va păgubi sufletul său? (Sf Dimitrie al Rostovului)

Categories: Articole