În toată lungimea magaziei și șoproanelor casei părintești, în spatele lor, era construit un grajd pentru o pereche de boi, o vacă sau două și caii drumeților care iarna cereau adăpost și chiar hrană pentru animalelor lor.

Iar bărbații călători erau adăpostiți în camere amenajate cu căldură și ospătați cu hrană necesară, fară a pretinde ceva atât pentru oaspeți cât și vitele lor.

În afara gospodăriei personale lângă gard își are ființa un puț din tuburi de beton la o adâncime de peste 16 metri de la suprafață, prevăzut cu o masă-ghizduri tot din beton, cu fus, roată, acoperit cu tablă și alături cu jgheab din beton pentru adăpatul vitelor.

Acest puț are și acum apă limpede, potabilă. Spre pomenirea tatălui meu, lumea care iese sau intră în sat zice: „să bem sau să luăm în vase, ori să adăpăm vitele de la puțul lui moș Paraschiv”. 

Casa nu mai dăinuiește așa cum a fost, dar singur puțul a rămas acelaș și va dăinui multe generații de oameni.

La gospodăria părintească se mai găsea pe vremea când și noi copiii locuiam acolo, saivane pentru 30-40 de oi, cotețe pentru păsări de curte, cocine pentru porci și purceluși, porumbare dușumite, ca să nu fie porumbul direct pe pământ ca să se strice.

Și din acest punct de vedere se constată spiritul de chibzuință, de buni și iscusiți gospodari, în care s-au plasat părinții.

În toate acestea părinții mei au găsit un prețios concurs în devotament, în muncă a fiilor în viață, între care un frate pe nume Dumitru, a surorilor Marița, Anica, Bica, Ioana și al șaselea într-o măsură mai modestă, în ceea ce privește randamentul, al subsemnatului care am fost singurul din familie, să  nu optez ca să îmbrățișez meseria lor de plugari.

Copii devenind fiecare la vreme apt pentru muncă alături de părinți, ostenind cu elan și chibzuială și-au mărit suprafața arabilă – proprietate personală până la optzeci pogoane, care s-au adăogat la cele inițiale din împroprietărirea de către stat. 

Diferența de teren s-a dobândit prin cumpărare, dar nicidecum de la consătenii din sat lipsiți, pe care nu i-au deposedat măcar cu o brazdă de pământ, cu aceștia părinții trăiau în colaborare și desăvârșită armonie și cinste perfectă.

Cumpărarea terenului arabil și l-au însușit numai de la împroprietăriți din Ilfov, care nu s-au prezentat să locuiască în sat și să-și desțelenească singuri ogorul, complăcându-se în comoditate.

Și în acest mod părinții mei au devenit fruntașii satului, stimați și respectați de toată obștea satului.

În repetate rânduri comunitatea locală i-a încredințat tatălui meu mandatul de răspundere pentru administrarea comunei în funcția de primar.

Treburile obștești ale comunei le-a îndeplinit cu cinste, demnitate și competența ireproșabilă.

Părinții nu erau avari, zgârciți, ci darnici, căutau să ajute consătenii lor în toate împrejurările, la necazuri și nevoi, atât cu sfatul, dar mai cu seamă cu faptele dându-le cele de trebuință.

Ei erau înzestrați de Dumnezeu cu sentimente puternice de credință, evlavie și virtuți creștinești, care se materizau prin diferite danii la văduve, orfani, sărmani și biserică.

Aceste obiective se pot ilustra pe viu în daniile făcute bisericii satului meu natal, prin păstrarea și folosirea lor permanentă ca: evanghelia îmbrăcată în coperte de material argintat, a unui puț din tuburi de beton, o cruce în amintirea aducerii Sft. Mucenițe Filofteia.

(Părintele Mihai Constantin)