Părintele Stăniloae ne învrednicește, în introducerea vol 15 a colecției PSB, să înțelegem cadrul biblic și filosofic în care Sfântul Atanasie cel Mare a tâlcuit învățătura fundamentală a crestinismului, aceea ca Dumnezeu S-a facut om.
ÎNVĂȚĂTURA SFÂNTULUI ATANASIE:
întemeierea teologică a credinţei creştine despre Sfânta Treime și despre legătura Ei iubitoare şi liberă cu lumea
Învăţătura Domnului Iisus Hristos despre calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu-Tatăl, una cu El în toate, dar fără să Se confunde cu El, se cerea explicată prin gândirea teologic-filosofică, odată ce creștinismul a intrat în cercurile intelectuale. Şi cum aceste cercuri erau formate în sistemele filosofiei eline, e firesc că ele au încercat să se folosească de noţiunile şi cuvintele lor în această explicare. Iar în această încercare nu e de mirare că la început exprimarea acestei învăţături a fost influenţată de concepţiile acestor sisteme referitor la supremul fundament al existenţei şi la raportul lui cu lumea văzută. În general, toate aceste concepţii vedeau pe de o parte acel fundament numai în unitatea lui, pe de alta, încercînd să explice legătura acelui fundament cu lumea văzută, ajungeau la un panteism mai mult sau mai puţin direct exprimat. Căci socotind acel fundament ca neavînd o viaţă de iubire în sine, trebuiau să conchidă că el îşi manifestă conţinutul său potenţial în mod involuntar în lumea diferenţiată.
Importanţa decisivă a Sfântului Atanasie a constat în faptul de a fi menţinut, pe de o parte, ideea unui Dumnezeu unic, pe de alta, de a fi evidenţiat existenţa unei vieţi a iubirii în El Însuşi, datorită Persoanelor Treimice, Care tocmai prin iubirea Lor desăvârşită fac înţeleasă atât unitatea desăvârşită a lui Dumnezeu, cât şi aducerea lumii la existenţă, nu din necesitatea lui Dumnezeu de a-Şi extinde viaţa Lui, ci din iubirea Lui liberă, atât de liberă că nu are nevoie de nimic pentru a o crea
Prin termenul „de o fiinţă” (omousios), Sfântul Atanasie a asigurat, e de o parte, transcendența lui Dumnezeu cel în Treime faţă de lume, pe de alta, unitatea vie şi iubirea Lui interpersonală internă, care poate explica creaţia lumii din nimic şi o poate duce la fericirea unirii cu El în iubire. Numai iubirea internă a Dumnezeului treimic poate face pe Dumnezeu liber de lume, deci transcendent ei, dar Îl face şi capabil să o creeze şi să scape fiinţele umane din circuitul apariţiei şi dispariţiei lor fără sens fie că rămân identice în acest circuit, fie că se schimbă continuu în unica existenţă a lumii, supusă, ca şi esenţa ei fundamentală, unei iremediabile şi inexplicabile monotonii relativiste. Sfântul Atanasie dădea o explicaţie teologică Dumnezeului adevărat, Care este un Dumnezeu al iubirii interpersonale şi al puterii creatoare şi mântuitoare, pentru că este superior oricărei legi. Insistând asupra folosirii termenului: „Fiul născut din fiinţa Tatălui”, face o distincţie netă între transcendenta Treimii dumnezeieşti şi lumea creată de Ea din nimic.
De fapt, lupta teologică a Sfântului Atanasie a fost provocată de o astfel de înţelegere antitrinitară a arianismului. Dar ea a precizat teologic conţinutul credinţei evanghelice nu numai faţă de arianismul care părea mai puţin panteist, cât şi faţă de gândirea neoplatonic-gnostică, şi în special origenistă, care, aparent opusă arianismului, era dominată de un panteism încă mai direct exprimat. Accentuăm acest fapt, spre deosebire de A. Spassky care susţine că Arie nu avea nimic comun cu neoplatonismul origenist şi de aceea Sfântul Atanasie s-a folosit de cel din urmă în combaterea arianismului. Dar ştim că un susţinător asiduu al arianismului a fost şi Eusebiu al Cezareii, fervent admirator al lui Origen.
Origen considera pe Cuvântul lui Dumnezeu ca inferior Tatălui şi făcea din lume sau din lumile succesive un produs etern şi involuntar al lui Dumnezeu. Prin aceasta lega şi pe Fiul, fără voia Lui, de lume, ceea ce înseamnă până la urmă că e numai cel mai înalt din lumea sau din lumile care ies din Dumnezeu. „Fiul e, după Origen, nemăsurat şi mai presus de toate cele făcute, dar Tatăl, ca natură nenăscută şi atotbună, este şi El nemăsurat mai presus de Fiul. Origen era aşa de convins de aceasta, că în unele cazuri nici nu se simţea obligat să o dovedească. El zice: “Precum s-a vădit în alte locuri, Fiul e deosebit de Tatăl după fiinţă şi ipostas», (De orat., 15; P. G» 11, 465). Tatăl Se cunoaşte pe Sine mai clar şi mai deplin decît Îl cunoaște Fiul (De princ., IV, 4, 35; P. G., 11, 358). Dumnezeu este harul neasemănat şi adevărat; Fiul e numai oarecare licărire şi un chip al harului şi adevărului Tatălui (De princ., I, 2, 13; P. G., 11, 144; De princ., I, 26; P. G.. 11, 134). Dumnezeu este lumina neajunsă, Fiul e numai o slabă licărire care se numeşte mare numai pentru slăbiciunea noastră (ibid., 1, 2, 7; P. G., 11, 135). Voia lui Dumnezeu e mai înţeleaptă decît voia Fiului (Coment. la Mat, P. G., 13, 1 743). Calitatea dumnezeirii Tatălui e superioară celei a Fiului şi de aceea la Origen apare ideea că, în sens propriu, nu trebuie să ne rugăm decît Tatălui (De orat.; P. G., 11, 460, 464)”.
A. M. Ritter notează şi el mai multe erori panteiste la Origen. Una dintre ele este că la început a emanat din Dumnezeu prin Logos o lume de spirite “care participau la fiinţa Lui”. Aceste spirite căzute prin plictiseală din dumnezeire se întorc la ea după lungi eforturi. Dar această întoarcere e numai una dintre multele perioade ale lumii “căreia i-au premers altele şi-i vor urma altele” (ibid.). O altă eroare a fost cea a micşorării gradate a dumnezeirii prin faptul că dă Fiului şi apoi Duhului Sfânt şi apoi celorlalte spirite ceva din fiinţa sa. Fiul e mai mic ca Tatăl, Duhul Sfânt e mai mic ca Fiul, şi celelalte spirite mai mici ca Duhul Sfânt (op. cit., p. 128).
Folosind gândirea neoplatonic-origenistă împotriva arianismului, Sfântul Atanasie a modelat-o şi pe aceasta în mod radical. Căci Sfântul Atanasie, folosind pentru Fiul expresia de “strălucire” şi „chip” al Tatălui, socoteşte că în această “strălucire” şi în acest „chip” e toată lumina Tatălui şi întreg modelul, spre deosebire de cum cugeta Origen. Sfântul Atanasie consideră pe Fiul egal cu Tatăl, una cu El, de o fiinţă cu Tatăl, născut din fiinţa Tatălui. Deci întrucît numai pe Fiul Îl considera aşa, făcea o distincţie netă între Dumnezeu şi lumea creată.
Noi am vrea să precizăm faptul că nici in aristotelism, nu era absent un anumit panteism, pentru că într-un Dumnezeu netreimic care trebuie să creeze o lume e implicată o necesitate a creării lumii. De aceea Arie nu putea face o distincţie netă între făcut şi născut. Dacă Dumnezeu nu cunoaşte decât acţiunea facerii şi nu şi o naştere interioară, El e silit de o lege interioară să facă ceva exterior, sau să Se extindă în afara Sa. Opera făcută nu e în acest caz creată din nimic, ci e un fel de emanaţie a fundamentului ei nefăcut, fiind într-un fel şi ea nefăcută, sau născută din El. Toate noţiunile de „făcut”, „nefăcut”, “născut” se confundau în filosofia greacă panteistă şi în sistemele gnostice influenţate de ea. Toate erau nuanţe diferite sau forme de panteism emanaţionist. Sfântul Atanasie a introdus pentru prima dată în teologie distincţia netă între naşterea dinainte de veci a Fiului din Tatăl şi între creaţia lumii în timp.
Precum pentru Alexandru (episcopul Alexandriei, al cărui secretar era Atanasie n. n.) era de necugetat că a existat vreodată Dumnezeu fără Fiul, Înțelepciunea şi Cuvântul, aşa pentru Arie era de neadmis să se afirme că în rând cu Dumnezeu, Care Îşi are logosul Său, există încă un al doilea ipostas sau un Logos coetern cu El. În ochii lui Arie aceasta ar fi însemnat să se afirme că există două fiinţe fără de început şi egale între ele, adică să se înveţe despre doi dumnezei… Însuşindu-şi punctul de vedere, după care existenţa reală aparţine numai particularului şi individualului, Arie, asemenea lui Aristotel, înţelegea fiinţa lui Dumnezeu concret, adică recunoştea toate însuşirile Lui ca existind real în El din eternitate. Dumnezeul lui (Arie) are totdeauna, şi real în Sine, logosul Său propriu şi înţelepciunea proprie ca o însuşire neschimbabilă a Sa, şi deci şi puterea Sa, şi nu are nevoie de nici un alt purtător al însuşirilor Sale, pentru că El însuşi le realizează pe ele… Doctrina lui Arie dărâmă în felul acesta temeiul filosofic pe care era clădită învăţătura lui Origen despre Logos şi făcea necesară o prelucrare radicală a intregii teologii înainte de Niceea. Această grea misiune şi-a luat-o Atanasie al Alexandriei, primul mare teolog cu adevărat bisericesc, care a primit de aceea in istorie numele de Mare”.
Despre felul cum s-a folosit Sfântul Atanasie în combaterea arianismului de gândirea neaplatonic-origenistă, dar profund transformată de el, Spassky spune: “Teologia lui Atanasie nu poate fi înţeleasă decât pe temeiul origenismului neoplatonic. Dumnezeirea lui Atanasie este definită prin aceleaşi trăsături ca la Origen şi Plotin”
După Spassky, Arie, pe temeiul lui Aristotel, afirmase şi deosebirea esenţială dintre Dumnezeu şi creaţie. Dar socotim că nici Aristotel, nici Arie nu considerau aceasta aşa de esenţial. O asemenea deosebire între Dumnezeu şi lume implică unirea după fiinţă a Fiului cu Tatăl, prin naştere, căci ea asigură libertatea lui Dumnezeu de orice lege care-L supune emanaţiei prin viaţa Lui de comuniune internă în iubire. Pe de altă parte, doctrina neoplatonic-origenistă despre Dumnezeu ca „Cel ce este”, ca Cel ce este existenţa eternă şi neschimbată, nu poate fi inţeleasă decât dacă Dumnezeu este un Dumnezeu viu prin comuniunea iubitoare interpersonală şi liberă existentă în El.
Afirmarea acestei comuniuni va despărţi pe Sfintul Atanasie atât de origenismul neoplatonic panteizant, care considera că Fiul e mai mic decât Tatăl, cât şi de monoteismul supus unei legi raţionale, deci ducând şi el spre acelaşi panteism al lui Aristotel, de care era influenţat Arie, deşi Spassky socoteşte că Atanasie a rămas fidel ambelor doctrine, completându-le. E de socotit mai degrabă că Sfântul Atanasie le-a depăşit pe amândouă, deşi a luat câte ceva din fiecare.
Lupta cu arianismul şi trebuința timpului său l-au făcut să-şi concentreze toată gândirea lui originală şi puterea dialectică în lămurirea unei alte chestiuni: a chestiunii raportului Cuvântului sau Fiului cu Dumnezeu-Tatăl, aşa încât aproape nu se poate arăta nici o lucrare a lui în care să nu fi atins într-un fel sau altul această chestiune… Prin aceasta el a deschis o nouă epocă în istoria gândirii teologice a creştinismului.
Conţinutul general al concepţiei lui Atanasie despre Cuvântul-Fiul poate fi exprimat astfel: „El este Născutul adevărat şi propriu al fiinţei Tatălui, Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Dumnezeu adevărat…Fiul aparţine planului dumnezeirii absolute şi depline şi nu are nimic de-a face cu sfera creatului”.
Dar oare înţelegerea Fiului ca de o fiinţă cu Tatăl nu înseamnă ceva cu totul nou pentru înţelegerea lui Dumnezeu în raport cu origenismul? Precum am spus mai înainte, numai pentru că Tatăl are un Fiu etern şi de o fiinţă cu El, creatul e creat cu adevărat, că o realitate produsă din nimic, de un Dumnezeu nesupus vreunei sile de a o emana; şi numai de aceea Dumnezeu e Dumnezeu adevărat, sau “Cel ce este” cu adevărat, avînd în Sine toată viaţa. Numai prin faptul că Dumnezeu este un Tată care are un Fiu de o fiinţă cu El, e depăşit atât arianismul, cât şi origenismul neoplatonic în concepţia despre Dumnezeu şi despre lume.
Precizând ideea creaţiei, neclară încă la Aristotel, şi a unui Dumnezeu liber de orice impuls interior şi involuntar spre dezvoltare sau emanaţie, Sfântul Atanasie a unit dar a şi distins pe Dumnezeu și creaţia. Căci a purificat ideea de Dumnezeu de orice impuls emanaţionist sau evoluţionist, căruia El i-ar fi supus. Dar prin aceasta a purificat de asemenea ideea lumii create de orice implicare a ei în esenţă divină. Numai aşa Dumnezeu e văzut ca Dumnezeu adevărat, şi lumea, ca adevărată creaţie. Dar un Dumnezeu care nu e un Dumnezeu în Treime nu are motiv şi nici putere să creeze în mod liber o lume cu totul deosebită de El. Iar o Lume fără un astfel de Dumnezeu nu poate fi creată cu adevărat, nici scăpată din eterna ei monotonie fără sens, pentru că nu are un Dumnezeu liber care să o mântuiască din această monotonie neschimbată.
Categories: Articole