Unde poate fi întâlnit Domnul înviat și cum poate fi El recunoscut?
Este o întrebare pe care și-au pus-o ucenicii lui Iisus din toate timpurile. Cei doi ucenici din Emaus sunt o icoană a fiecărui creștin. Fiecare dintre noi poate fi în locul lor, iar întrebarea lor este și întrebarea fiecăruia dintre noi. Întreaga istorisire prezintă drumul cu dus – întors, care se transfigurează într-o cale interioară și duhovnicească: de la speranța pierdută („iar noi nădăjduiam”; cf. Lc 24, 21) la nădejdea regăsită, de la întristarea care-i cuprinsese (Lc 24, 17) la bucurie (Lc 24, 32). Istorisirea descrie, așadar, schimbarea stării de tristețe în fericire; la început, ucenicii sunt „triști” (Lc 24, 17), speranța lor s-a pierdut o dată cu moartea lui Iisus (Lc 24, 21), iar, în cele din urmă, descoperă că inima lor arde (Lc 24, 32) și se întorc fericiți la Ierusalim, pentru a vesti celorlalți ucenici Învierea (Lc 24, 33).
Istorisirea descrie, însă, și trecerea de la necunoaștere la cunoaștere: la început ucenicii merg alături de Iisus fără să-L cunoască, deoarece ochii lor erau ținuți să nu-L cunoască (Lc 24, 16), iar istorisirea se încheie când li se deschid ochii și-L recunosc pe Iisus la frângerea pâinii (Lc 24, 31; cf. 24, 25). Momentul „recunoașterii” coincide, de altfel, cu trecerea de la tristețe la fericire. Ucenicii regăsesc bucuria de a trăi, deoarece Îl recunosc pe Mântuitorul Hristos înviat, prezent în momentul frângerii pâinii. Condiția esențială pentru a-L recunoaște pe Domnul Înviat – fără de care nu poate fi cunoscut, chiar dacă El călătorește alături de noi, ca un Drumeț necunoscut – este înțelegerea necesității asumării Crucii și Jertfei pe care aceasta o implică (cf. Lc 24, 26), care, la rândul ei, duce la înțelegerea duhovnicească a Sfintelor Scripturi.
Răstignirea lui Iisus nu a împiedicat planul lui Dumnezeu și nu a însemnat năruirea speranțelor mesianice, după cum credeau cei doi ucenici (cf. Lc 24, 19 – 21). Această orbire îi împiedica să creadă. Întreaga învățătură pe care Domnul le-o împărtășește nu are alt scop decât acela de a-i ajuta să-și schimbe modul de a înțelege lucrurile. Nu este nevoie ca Domnul să se schimbe la față pentru ca ei să-L recunoască, ci modul lor de a vedea și înțelege istoria recentă la care fuseseră martori trebuia schimbat. Iar gestul care le-a deschis ucenicilor ochii și mintea a fost tocmai gestul săvârșit de Domnul în Joia Mare, la Cina cea de Taină, când a instituit Sfânta Euharistie. Gestul „frângerii pâinii” (Luca 24, 31) le-a reamintit ceea ce le făgăduise: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). (Pastorala PS VINCENȚIU la Învierea Domnului, 2019)
Categories: Articole