Un frate i-a zis avei Pimen: 

Când dau fratelui meu puţină pâine sau altceva, sufletul meu se tulbură de gândul că fac asta nu din dragoste, ci din dorinţa de a plăcea oamenilor. 

Chiar dacă ai face asta din dorinţa de a plăcea oamenilor- a răspuns bătrânul -, oricum suntem datori să-i dăm aproapelui ceea ce-i face trebuinţă neapărată. 

Apoi i-a povestit fratelui următoarea pildă: 

Trăiau undeva doi lucrători de pământ. S-a întâmplat odată să fie seceriş slab în ţinuturile acelea: nici soarele, nici ploaia nu au venit la vreme, grâul a fost puţin, ba încă şi acela prost. Când a venit vremea semănatului, unul dintre cei doi, ştiind că sămânţa proastă n-o să aducă seceriş bun, a semănat puţin, pe când celălalt n-a mai semănat deloc, hotărând că, decât să se ostenească în zadar, mai bine ar fi să cumpere sămânţă bună de altundeva atunci când va fi nevoie. Iată însă că în anul următor iarăşi a fost un seceriş slab, chiar şi în ţările dimprejur, încât nici de vândut nu mai vindea seminţe nimeni. Ce crezi, care dintre cei doi va avea ce să mănânce? 

Bineînţeles, cel ce a semănat, totuşi, ceva sămânţă proastă! a răspuns fratele. 

-Aşa e! a zâmbit bătrânul, trăgând încheierea: Aşadar, să semănăm şi noi măcar puţin şi necurat, ca să nu murim de foamea duhovnicească. 

Categories: Articole