Dezvoltânduase într-un mediu cultural greco-roman, în care educaţia se afla pe primul plan al preocupărilor, Biserica lui Hristos a propus lumii antice nu modificarea drastică a idealului ei educaţional, ci orientarea finalităţii acestuia, de la imanent la transcendent, de la cele trecătoare la cele veşnice, de la „om ca măsură a tuturor lucrurilor” la Dumnezeul-Om Iisus Hristos ca paradigmă şi ţel final al procesului educativ.
Dacă însuşi Platon, „un Moise care a vorbit greceşte”, cum îl numeau Sfântul Iustin Martirul şi Clement Alexandrinul, întrezărise faptul că scopul educaţiei este unul exterior acestei lumi, numindu-L pe Dumnezeu „Pedagogul universului”, Biserica creştină a propovăduit mereu că unicul şi autenticul Pedagog este Logosul Întrupat, Fiul lui Dumnezeu devenit om. De aceea, întreaga Sa viaţă şi operă mântuitoare, ca şi lucrarea sfinţitoare şi curăţitoare împărtăşită de către Biserica întemeiată de El, reprezintă un grandios proiect pedagogic universal. Dacă în Antichitate pedagogul era slujitorul care îi conducea pe copii la şcoală, acum Hristos este Slujitorul lui Odată cu creştinarea Imperiului Roman, se produce, treptat, şi fuziunea dintre idealul paideic antic şi cel evanghelic. Şcoala antică a fost absorbită treptat de noile şcoli ale lumii creştine. Sinteza a fost posibilă deoarece, precum au precizat Părinţii Bisericii primelor veacuri, Acelaşi Duh Sfânt Care a grăit prin profeti a inspirat pe mulţi gânditori păgâni, fireşte, într-un alt grad şi într-o altă măsură. Şcoala antică a devenit şcoală creştină şi cele mai importante realizări ale sale au intrat în patrimoniul universal prin intermediul creştinismului.
Scopul educaţiei, precum spuneau gânditorii eleni, este Virtutea. Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur o vor reaminti de nenumărate ori, adăugând că virtutea are şi ea ca ţel mântuirea sufletului. Marele orator antiohian chiar va preciza că noi, creştinii, nu creştem copiii doar ca nişte cetăţeni ai polis-urilor pământeşti, ci „creştem cetăţeni pentru Împăratul ceresc” (Despre slava deşartă şi despre cum trebuie să îşi crească părinţii copiii, 38). Prin urmare, pedagogia dumnezeiască înseamnă mântuirea sufletului, tămăduirea de păcate şi patimi, refacerea chipului divin în om, dobândirea virtuţii şi a sfinteniei; toate acestea prin conlucrarea neîncetată dintre natura umană liberă şi harul dumnezeiesc.
Odată cu generalizarea botezului pruncilor, Biserica se va îngriji o făcuse deja pentru adulţi prin catehumenat îndeaproape de educaţia copiilor. Tratatele patristice orientale şi occidentale acordă o grijă deosebită acestui tip de educaţie, fiindcă o viaţă creştină autentică se edifică încă din copilărie: „Aşa cum nici căpitanul corabiei nu ascultă mereu de vânturi, ci uneori se impotriveşte tuturor furtunilor, la fel şi Pedagogul: în faţa vânturilor potrivnice din lumea aceasta El nu Se pleacă niciodată, nici nu le îngăduie să-l ducă pe copilas, în felul unei corăbii, spre o vieţuire sălbatică şi desfrânată, ci Se lasă condus numai de vântul cel bun al adevărului şi ţine cu tărie în mâna Sa cârmele corabiei copilului, adică urechile, până ce îl va duce pe copil nevătămat la limanul cerurilor” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, 1, 7, 54).
În cadrul acestei educatii, Părinţii Bisericii vor trasa principalele linii de dezvoltare, propunând Sfânta Scriptură ca temelie a „programelor” şcolare, cum o vor face Fericiţii Augustin şi Ieronim. Totodată, cultura grecoromană va fi fructificată cu mare folos, însă cu discernământ, precum va recomanda Sfântul Vasile cel Mare: „Aşadar, întocmai după exemplul albinelor, trebuie ca şi noi să ne împărtăşim din scrierile autorilor profani. Căci acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât este nimerit pentru lucrul lor, iar restul: la revedere! Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din acele cărți ce ni se potriveşte şi corespunde adevărului, iar peste restul să trecem. Şi, după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spi nii, tot asa, din astfel de scrieri, să culegem tot ceea ce ne este folositor şi să ne şi ferim de ce este vătămător” (Omilia către tineri, 4). Sfântul Grigorie Teologul va preciza şi el că acesta este scopul inserţiilor profane din operele sale: „Trăsătura principală a scrierilor mele este aceea de a fi educative prin maxime şi reflecţii” (Epistola 52, 3).
Autori: Clement Alexandrinul, Sf Vasile cel Mare, Sf Ioan Gură de Aur, Sf Grigorie Teologul, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin
Editura: Basilica
Pagini: 574
Categories: Articole