Prin creaţiune, Tatăl vrea să mărească numărul subiectelor care să se bucure de fericirea comuniunii cu El. Nu pentru fericirea Sa, căci comuniunea cu celelalte subiecte divine nu lasă nici o scădere fericirii Sale. Vrea să aibă mai mulţi fii. Vrea subiecte mai multe cărora să le fie Tată. Dar divinitatea nu se înmulţeşte şi nu scade. Alte subiecte nu pot veni la existenţă decât prin creaţiune. Subiectele create însă nu pot rămâne sau nu se ridică la înălţimea cerută de această comuniune. Dar ceea ce e prin creaţiune inferior, e ridicat prin dragoste la înălţime de fiu, la nivel egal, ca să se poată stabili intimitatea şi înţelegerea. 

 Prin creaţiune se înfiinţează numai capacitatea de-a primi dragostea. Aceasta se coboară apoi cu prisosinţă asupra omului, ridicându-l la rangul de fiu, de partener apt de Dumnezeu. Dragostea e dumnezeiască, e necreată. Ea poate îmbrăca şi face, prin dar, ca pe un dumnezeu pe om. Putem spune şi noi, ca Serghei Bulgakov, că în om e ceva creat şi necreat, dar numai în omul ce stă în raport cu Dumnezeu. Dragostea, fiind dumnezeiască, face pe om nemuritor, îmbracă o natură creată în însuşiri divine, cum spune Maxim Mărturisitorul. 

 De ce tocmai Fiului Îi revine misiunea de a mântui pe oameni? Fiul trăieşte numai cu privirea spre Tatăl, nevrând altceva decât să împlinească voia Lui, să servească Lui. Şi vrea să fie cât mai multe subiecte care să iubească pe Tatăl, să trăiască pentru El, cu privirea aţintită spre El, împlinind voia Lui. Astfel, Fiul vrea un număr cât mai mare de fii ai Tatălui, de fraţi ai Săi. El împlineşte voia Tatălui la creaţiune. Dar, întrucât oamenii creaţi nu se ţin şi nu se ridică la înălţimea de subiecte ale dragostei divine, ci cad într-o existenţă chinuită, Fiul intervine din nou să împlinească voia Tatălui, restaurându-i în raportul de fli. Fiului se cade să împlinească opera aceasta şi prin creaţiune, şi prin mântuire, căci El este în rolul de împlinitor al voii Tatălui şi El trebuie să se apropie în chip special de cei care trebuie să-I semene. De fapt, subiectele omeneşti poartă în flinţa şi rostul lor, în mod special, chipul Fiului şi al relaţiei Lui de ascultător şi cinstitor al Tatălui. (Părintele D. Stăniloae)