Doamne, pazeste-ma, Doamne, ai mila . . .

Sunt ca o scorbura veche-ntr-un tei.

În noaptea mea si-a lasat Amintirea prasila

toate napârcile ei.

Nu mai pot s-o îndur, dezmatata.

Iese de peste tot, din pereti,

si-mi zvârle-n culcus cu lopata

urzici, si carbuni si scaeti.

Doamne, nici pieptul, nici ochii, nici gura

nu pot sa-i mai rabde pojarul.

Ma zvârcolesc ca pe plita tiparul,

atât de cumplita-i arsura . . .

Seaca-ma, Doamne, de-aduceri aminte,

asa cum seci, vara, puhoaiele,

si noptile mele aprinse despoaie-le,

cum, toamna, padurea o despui de vesminte.

Fii si Tu, Doamne, o singura data,

ucigas si tâlhar la rascruci :

jefuieste-mi radvanul meu cu naluci

si strânge-mi trecutul de beregata . . .

Prada-mi tot cerul, hoteste-mi toti anii,

cum m-ai fura de arginti si podoabe . . .

Vreau sa fiu sterp, cum sunt bolovanii,

si gol cum e stânca pe labe.

Cremene-n mine, -n osânda, -n omat,

muschiul tacerii sa ma înece,

furtunile dorului sa dea îndarat,

rupte din piatra mea rece.

Radu Gyr

Categories: Articole