„Biserica, maica spirituală a neamului românesc, a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului. Ea, care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre (…) e azilul de mântuire naţională acolo unde românul nu are stat (…). Biserica răsăriteană (ortodoxă n.n.) e naţională, nu numai că admite, comandă chiar ca serviciul (liturgic n.n.) să se facă în limba grăită de popor (…) fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei şi a durerii, şi acest tezaur îl păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene – cronicele.

În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi (…)” (Mihai Eminescu)